compunere--Povestea unui copac

Era cald, cald, luna iulie era pe sfârşite, pădurea din jur strânsese atâta căldură, încât, dacă intram prin­tre copaci,mă simţeam într-un cuptor.  Privind cum se mişcă o frunză de ferigă aco­perită încă de rouă de la rădăcina mea, am simţit că un­de­va, în lume, există un loc în care chiar în acel moment se întâmpla ceva. Eram, aici, deja un copac bătrân când i-am întâlnit. I-am văzut de departe, când nu erau decât nişte mo­gâl­­deţe pierdute prin fân, singurii care găsiseră po­teca ce ducea la mine. Urcau. Creşteau. Îi vedeam tot mai bine. Un om mare şi un om mic, prinşi unul de altul cu cren­gile lor albe şi ciudate, nişte fiinţe subţiri, sin­gure, păşind, strălucind, făcându-se tot mai mari, mai vii, mai clare. Oameni. Nu-mi plac oamenii. Eu așa cred că oamenii nu văd, oamenii nu aud, oamenii nu ştiu, oamenii nu simt, oamenii nu înţeleg, oamenii uită, oamenii vor­besc, oamenii taie, oamenii ard, oamenii cioplesc, oa­menii mint. N-aveam nevoie de oameni. Am încercat să-i alung. Măcar atât puteam face. Am trosnit înfri­coşător din toate încheieturile mele bătrâne, m-am scuturat de crengile uscate şi le-am aruncat asupra lor. Să ştie că n-au ce căuta aici. Că nu sunt locul lor cu umbră şi verdeaţă. S-au ferit. Am tăcut îmbufnat, nu mi-am mişcat o frunză, dar, sincer, pentru că nu pot minţi, pentru prima oară în viaţa mea de fag uriaş, am simţit cum mă inundă o sevă caldă, clocotitoare, şuie, am simţit cum rădăcinile mele freamătă şi răscolesc pământul, am simţit cum mă topesc şi mă înalţ, cum mi se trezesc piticii din scor­buri, ziua în amiaza mare. Cine a mai pomenit aşa ceva? Şi am tăcut, iar mierlele, gaiţele şi coţo­fenele au zburat toate până la mine să vadă ce se în­tâmplă, de ce m-am tulburat, ca ultima salcie de câm­pie. Mo­gâldeţele alea albe n-au părut să simtă ceva. Aşa sunt oamenii, sunt atenţi numai la ei, nu trăiesc fiinţe mai anapoda pe lume. Mi-a fost şi ciudă că m-am arătat atât de slab în faţa lor, eu, tocmai eu, scor­burosul, rămurosul, nodurosul, umbrosul, singu­rosul, cel care îndrăzneşte să se certe cu vântul, să nesocotească ploaia şi să îmblânzească arşiţa. Şi le-am trimis mu­şu­roaiele de furnici de la rădăcină să-i cotropească, iar ei au rămas... le-am trimis albinele şi bondarii să-i gonească, iar ei au rămas... le-am trimis piticii din scorburi să-i smintească, iar ei au rămas. Erau oa­meni şi nu se lăsau înduplecaţi. ,,Pitici, văd pitici", i-a spus cel mic celui cu păr alb, iar cel alb a spus ,,unde?", iar cel mic i-a arătat unde, şi el a râs şi i-a spus ,,îi văd", şi amândoi au rămas încremeniţi ca nişte copaci mici, care se umplu de pitici. Oamenii vorbesc. Oamenii tac. Oa­me­nii zâmbesc. Oamenii mi-au arătat ce e încrederea,simpatia,înțelegerea,apropierea...atunci, în ultima vară a vieţii mele. I-am văzut apoi cum plea­­că, pe poteca mea pierdută, cum se pierd mici, tot mai mici, prin iarba înaltă. Am ştiut că n-am să-i mai văd niciodată. Apoi mi-am veştejit frunzele şi am aşteptat să vină ultima iarnă.

compunere--Ploaia de vară

 Soarele arzător al verii mă îndeamnă să merg la umbră. M-am gândit așa, deodată, să mă duc în pădurea de salcâmi, tare dragă, care mi-a adăpostit adesea sub bolțile ei jocurile copilăriei. Îmi place să ating copacii cu palma, să-mi plimb degetele pe scoarța lor. Iau pe câte unul în brațe, îmi lipesc obrazul de el și-l întreb ce mai face. Are să-mi spună ceva? Ciulesc urechea și parcă aud un murmur neînțeles. Toți copacii au înflorit în primăvara aceasta, chiar și cei mici. Mă opresc în loc, închid ochii, inspir adânc: ce parfum minunat!

Cât stăteam ascuns în ierburi, a venit ploaia. Am auzit mai întâi un fâșâit și apoi am văzut-o așa cum n-am mai văzut de-atunci niciodată venind ploaia. Adică, nu venea de sus, din cer, din nori, venea ca o perdea verticală ce se apropia văzând cu ochii de locul unde mă aflam. Am fugit din fața ei și m-am așezat sub crengile unui fag scorburos,ce crescuse rătăcit printre salcâmi, ca să mă apere.Acolo am rămas sub crengile groase ale copacului, ascuns de picăturile mari care brăzdau aerul cu șuierat ascuțit. Și atunci, da, atunci într-adevăr, am auzit.... mai întâi, un freamăt greu. Ghemuit lângă trunchiul gros al copacului,auzeam un fel de tropot îndepărtat care venea de undeva de departe și se apropia pe sub iarbă, însuflețind într-o legănare imensă întreaga pădure. Crengile săltau înnebunite parcă și răspundeau freamătului de sub pământ, ca și cum o herghelie ar fi căutat acolo scăpare dintr-o mare primejdie. Și-am auzit și murmurul apelor care veneau de sus și de jos, dinăuntru și din afară, și în momentul acela, mi s-a părut, dintr-odată, că în loc de degete îmi creșteau frunze și-n loc de mâini se-nălțau în aer niște crengi subțirele, niște lujeri firavi ca de mesteacăn.
Eram sub copacul bătrân, ramurile lui mă acopereau cu o platoșă verde, ca o scoarță răcoroasă de mătase, care m-a prins pe veci în strânsoarea ei. Eram în mijlocul pădurii și ploua. Creșteam în ploaie și pădurea se bucura fremătând..... 

compunere--Plopul de la fereastra mea

Într-o zi am observat că în dreptul ferestrei se întâmplă ceva. De dincolo de geamurile camerei se uita fix la mine o albină,așezată pe ramura plopului,pe care-l știam de când s-a hotărât că aceasta este camera mea. Subțire și lung, își apropiase crengile de fereastră și mă privea. Când a realizat că îl văd, a început brusc să freamăte vesel, mișcându-și frunzele cu o viteză fantastică, de parcă era acționat de-un motor. Am înțeles că vrea să-mi arate ceva și m-am dus la fereastră. Am tras un scaun, m-am suit pe el în genunchi și-am văzut că plopul nu era singur.În jurul lui mai erau patru arbori, la fel de subțiri și de tremurători. Aveau miliarde de frunze ca niște miliarde de degete, pe care și le mișcau neîncetat. Din cauza asta, lumina sau ploaia sau ce mai curgea din cer peste plopi era spulberată în toate direcțiile, ca o iradiere scânteietoare. De atunci, nu ne-am mai despărțit. Dimineața, plopul mă trezea cu un susur vioi, mișcându-și frunzele în rafale, la prânz făcea baie de soare vibrând ca un bondar fericit, iar seara își spunea rugăciunea, cu ramurile întinse spre stelele de pe cer,iar eu îl contemplam fermecat.

 Plopul din dreptul ferestrei se mișca și fremăta fără odihnă, și chiar dacă nu înțelegeam tot ce spune, știam că voia să mă înveselească, să mă facă să uit de supărările,de grijile mele. Așa s-a și întâmplat. Încet-încet, m-am lăsat atras de jocul lui și m-am mutat la fereastră, ca să-l observ mai de-aproape. Atunci am văzut că vorbește cu ceilalți plopi, dar și cu păsările, cu norii de pe cer și cu vântul, cu tot ce se mișca prin văzduh. Nu pricepeam ce își spun, dar din direcția lor venea către mine ceva special, un soi de undă care avea consistența și intensitate copilăriei ce face ca lumea să se­mene cu un Para­dis. Atunci am înțeles că tot ce mă-nconjoară es­te miraculos, începând cu gândăcelul care se ca­ţără pe un fir de iarbă, ori flu­­turele care se lea­gă­nă pe o floare. Tot ce se petrece în jurul meu mă în­car­că de lumină şi bucurie....totul este viață!!!!!!!!!!!

compunere--Nufărul

O pasăre se opreşte la fereastra mea. Stă învelită în­tr-un penaj fastuos, de parcă a coborât de pe un alt tărâm. Stă şi mă scru­tea­ză atentă, cu ochii ei mici şi negri, înfoindu-şi penele, liniştită.O urmez afară în aerul verii,unde  mă întâmpină mai întâi cu o tăcere asur­zitoare. O tăcere care şerpuieşte biruitoare, întreruptă, ici-colo, de zborul fluturilor albaştri, de parfumul buruienilor date în floare şi de iarba care a crescut uriaşă, ca o aripă a destinului, peste tot. În vârful unei coline potopite de flori şi de iarbă, înghiţită, de-a dreptul, de vegetaţia dezlănţuită nă­valnic, miresmele şi fluturii verii înconjurau un bujor rătăcit din alte lumi ce înflorise ca o jerbă de purpură. În plimbarea mea ,am trecut  pe lângă un lac împodo­bit cu frunze şi flori de nufăr. Apa liniştită purta povara scumpă a frunzelor mari, rotun­jite şi a flo­rilor albe şi dia­fane, care pluteau cu o graţie ne­sfârşită. Nuferii sunt florile care dă­ruiesc frumuseţe, calm, puritate şi o senzaţie de plutire şi vis. Când mă uit la ei,simt cum mă îndeamnă la tăcere,mă duc cu gândul la rugăciune, la linişte şi pace lăun­trică.Pe mal,lângă picioarele mele,un nufăr ieșit din apă,își etala fru­mu­seţea.L-am cules și l-am dus acasă, voiam să-i păstrez fru­museţea, mirosul plă­cut şi să-i amân, pe cât se putea, sfâr­şitul. Nimerind zile însorite şi calde, s-a des­chis pe verandă, şi-a deschis floarea să vadă locuri şi oameni noi. A fost uimirea celor care nu mai văzuseră o floare ca asta  S-a mai deschis într-o dimineaţă şi a primit sărutul soarelui şi al unui fluture roşu ca purpura. Ultimul omagiu pentru frumuseţea lui ireală. Apoi s-a stins. Am stat lângă el şi l-am privit cu întris­tare cum nu mai reuşea să-şi des­chidă petalele. Dez­rădăcinat, stârnit de la locul lui, îşi pierduse forţa şi bucuria de a trăi. Departe de locul lui, se simţea fără rost şi străin... nufărul meu a murit. Nufărul este o floare smerită care se supune voii lui Dum­nezeu....

compunere--Pe potecile pădurii

Vara miroase a mere pârguite și a iarbă proaspăt cosită. Dealul pe care-l urcăm eu și toată familia este traversat de un râușor cu maluri înverzite care se termină în pădure, ca și cum tocmai ar fi coborât de-acolo, lăsând urme de melci uriași. Pădurea de pini! Apoi pe costișe, fără nicio ordine,copaci,tufe, ierburi crescute în libertate creează o atmosferă plină de verdeață.
De departe se aud cosașii ascuțindu-și cu piatra lama de fier... cântă un cocoș... fluturi, greieri, flori mici, necunoscute... toate și-au păstrat frumusețea sălbatică neatinsă. Totul este armonios și curat. Cu cât soarele coboară mai jos, în spatele dealurilor, cu atât verdele devine mai profund.Apoi,  drumul nostru trece printr-o pădurice de brazi, o pată de umbră binefăcătoare, pentru ca apoi, tot urcând, să se înfunde într-o poiană uriașă, cu iarba înaltă, flori multicolore și roiuri de fluturi și de albine, care zgârie ușor liniștea locului. Ajunși în poiană, trebuie să ne croim singuri cărare prin ierburile năvalnice.

E o liniște neobișnuită, densă, o liniște pe care poți pune mâna, poți să o guști, să-i simți aromele împrumutate din chiar pârga darnică a verii. Tăcerea smerită, tăcerea fără şoapte, tăcerea care ascultă şi nu întreabă, tăcerea căreia îi e dat să vorbească doar cu celelalte tăceri din jur, tăcerea care se hrăneşte cu linişte, tăcerea care te vindecă încet de grijă, de spaimă. Lumina, abia furişată prin desişul de un verde crud, pare că se odihneşte, ici şi colo, pe potecă, pare să ne arate drumul, să ne călăuzească prin inima unei tăceri asurzitoare, spre un loc vechi, uitat, tăinuit, miraculos, dar viu. Razele soarelui rămân suspendate,plu­tesc ca un abur auriu, prin locul ăsta, pentru ca, mai apoi, să coboare uşor, să îmbrăţişeze copacii, să se lipească strâns de ochii lor stranii. Sigur, îmi spun, sunt doar nişte simple noduri crescute pe fag, dar parcă niciodată nu am văzut atâtea, parcă niciodată nu m-am simţit privit de atâţia ochi lemnoşi deodată. Şi ar mai fi şi lumina asta care se prelinge pe trunchiurile subţiri, lumina asta care izvorăşte de-a dreptul din nodurile cu pupile şi irişi, lumina asta care arată mai mult a la­crimi, lacrimi albe, despre care nici nu ştiu dacă sunt de bucurie sau de tristeţe. Nici nu contează.... Mergem mai departe, pădurea e tânără, pădurea e verde, pădurea e vie, mi se pare că pe aici n-a mai trecut nimeni, nicio­dată, n-avem încotro, urcăm, mergem mai departe. Dar nu e doar atât. Apare o altă potecă ascunsă sub covorul de cetină uscată care ne poartă într-un loc unde brazii au crescut nebuneşte, s-au sugru­mat unul pe altul, într-o luptă feroce pentru lumină. Abia sus,spre cer mai pot vedea unele crengi rare, încă verzi, ce se zbat să ajungă la soare. Oricât de grea şi de nefirească ar fi tăcerea într-o pădure, o mie de vorbe neştiute se aud în jurul meu. Gândul îmi spune că e bine să nu fiu singur, atunci când păşesc pe poteca asta, pentru că niciodată, chiar ni­cio­dată, nu-mi va fi dat să în­tâl­nesc nişte brazi care să vor­bească mai mult. De jur îm­pre­jurul meu, crengile se mişcă una înspre cealaltă, fără ca vântul să bată vreo clipă. Brazii își povestesc, într-o limbă ui­tată, po­veşti de demult, uitate şi ele,iar eu mă opresc și le ascult.....

compunere--În pădure

Am plecat departe de oraș,să respirăm aer curat,ne-a spus bunica,în timp ce împacheta al zecilea pachet...nu ne mutam definitiv,plecam pentru o primăvară și o vară doar.

Am ajuns și am privit de jur-împrejur.Casa veche a bunicilor se afla exact lângă locul din care pornea poteca ce ducea în pădure. La marginea ei se aflau câțiva castani uriași, dar spre adânc, existau arbori fascinanți și misterioși, pe care nu-i cunoșteam. În preajma lor, lumina părea să ia forme omenești, iar sunetele se deformau. Intram într-o altă dimensiune.  Mergeam cu grijă în recunoaștere, urmând strict cărarea și ramificările ei, temându-mă de întâlnirea cu animalele. Mai târziu,peste câteva zile, am îndrăznit să pătrund în adânc, pășind ușor, cel mai adesea cu picioarele goale, ca să nu fiu simțit de păsări și șerpi.... Așa am făcut cunoștință cu toate soiurile de arbori. Așa am învățat că fiecare avea firea și vocea lui, că erau la fel de diferiți ca și oamenii, că se bucurau și mureau ca și oamenii, că luptau și năzuiau împreună, că vorbeau între ei. În pădure era când o rumoare abia perceptibilă, când un soi de adiere sonoră care venea și pleca, dar indiferent de conținutul mesajelor, am avut totdeauna convingerea că eu eram bine venit acolo, în pădurea adâncă, printre copaci. Nu știu de unde-mi venea aceasta senzație, dar într-o zi am simțit că cineva mă privește, că sunt atras în mod special de un copac. Un frasin uriaș, cu ramuri gigantice, îmi transmitea o ospitalitate vibrantă.

Trecusem adesea prin dreptul lui, fără să-i dau vreo atenție. Dar de data asta m-am dus și m-am rezemat cu un umăr de el. L-am mirosit și i-am simțit aroma amăruie. I-am atins scoarța aspră cu palmele și am simțit curentul viguros care îl traversa. Simțeam cum prezența lui îmi dă putere, deși mă intimida. A fost prima dată când am înțeles că arborii simt prezența omenească și că reacționează la ea. Iar într-o zi, am înțeles că mă îndeamnă să-l explorez. Doamne, ce bucurie să descoperi că mă pot cățăra în copaci! Așezat pe o ramură cât mai înaltă, rămâneam acolo ore întregi, legănat de ritmul lent al arborelui puternic. Ascuns și protejat, puteam să văd zborul păsărilor în căutare de insecte, trecerea ploii și a luminii prin frunzișul coroanei, jocul norilor de pe cer. De sus, din copac, lumea avea cu totul altă înfățișare. În jurul fagului gravitau popoare uriașe de păsări, roiuri de fluturi și de insecte care nu puteau fi văzute de pe pământ. Dar mai existau și alte avantaje, nenumărate detalii pe care învățam să le observ: nuanțele diferite pe care le lua lumina în pădure, bucuria cu care copacii se întindeau către soare, orele diferite la care începeau să foșnească și să respire, umplând pădurea de aburi strălucitori, felul în care plantele agățătoare se chirceau, dintr-o dată, anunțând că vor veni ploile. În brațele copacului uriaș, puteam să mă pierd în visare sau să învăț pentru școală, fără a rupe contactul cu viața care mă înconjura. Până la urmă, m-am contopit atât de profund cu pădurea, încât în drumețiile mele, veverițele mi se așezau adesea pe umăr. Devenisem al lor.

                      Pădurea mă acceptase definitiv..................

basm popular-,,Cu Petrea Făt-Frumos, șteblă de busuioc, născut la miezul nopții”, basm popular cules de Ovidiu Bârlea

,,O-s c-o fost odată ca niciodată, dacă nu m-aș da a povesti, ca un purice a plesni, povești în ia seară pe la noi n-ar mai fi; că nu-s de când poveștile, nici de când minciunile, că-s c-o zi două mai încoace de când se potcovea mâța cu coajă de nucă și mergea la sfânta rugă...

O-s c-o fost odată un împărat. Și-mpăratul cela avea trei feciori. Pe cel mic îl chema Petrea Făt-Frumos, șteblă* de busuioc, născut la miezul nopții. Îns-acel mai mic era năzdrăvan și viteaz, însă nu știa nimeni pe fața pământului că el este viteaz. Împăratul, bătrân, a chemat feciorii.

— Dragi feciori! Veniți oleacă la masă cu mine să stăm oleacă de vorbă. […] Uitați-vă ce: eu sunt bătrân. Am stăpânit pân-amu țările și am condus, și am făcut bine pe fața pământului, n-am făcut rău. Tot așa – zice – să faceți și voi, că eu mâine-poimâine am să mor, și tot așa să faceți și voi cum am făcut și eu, să-mi urmați mie, să nu faceți rău pe pământ, ci să faceți bine! Bine-ți face, bine-ți ajunge; rău îți face, rău aveți s-ajungeți. Dară, dragii tatii! Uite ce: de astăzi înainte, eu v-afurisesc: afurisiți să fiți […], dacă nu veți vâna muntele Sânăului după înmormântarea mea și după moartea mea. Să mergeți să vânați muntele Sânăului și după ce-ți vâna muntele Sânăului, pe urmă veți veni și veți conduce împărăția voastră. Atunci veți vedea care va fi drept de-a stăpâni și de-a lua coroana, de-a fi împărat în locul meu.

Iară-mpăratul la trei zile a murit. […] După ce l-o-mormântat, ce-au spus feciorul cel mai mare?

-- Dragi frați! Trebuie să împlinim afurisănia tătuchii […].

— Da! Voia-ți este, dragă frate, plecăm.

 Ș-o luat straie de primeneală și bani de cheltuială și fiecare și-o luat câte un câine cu dânsul. Ș-au plecat trei zile și trei nopți. La trei zile și la trei nopți, o ajuns pe vârful muntelui Sânăului. Când o ajuns pe vârful muntelui Sânăului o strâns lemne toți trei ș-o făcut foc; la miezul nopții s-o aprins lemnele singure. O fript ei câte-o bucată de slănină și-o mâncat, și-o băut, și s-au pus jos la culcat.

Ș-au adormit cel mic și cu cel mijlociu. Și feciorul cel de-mpărat mai mare a păzit. A auzit în pădure:

— Bu-bu-bu-uuu! Da᾽ frigu-mi-i!

Atunci feciorul cel de-mpărat o urcat ochii sus.

— Dacă ți-i frig – zice – vină la foc și te-ncălzește.

— Aș veni și m-aș încălzi, da᾽ mă tem de leii paraleii tăi. Na trei peri de-ai mei, pune-i pe câinii tăi și na inelul meu, pune-l în deștul tău.

 Atunci o zvârlit trei peri baba jos, și-a luat el aceia trei peri și i-o pus pe câini, ș-a luat inelul și l-a pus în deget. S-o coborât baba cu vârful de copac și i-o sucit capul și l-o îngropat în vatra focului, ș-o dat drumul cu copacu-n sus. S-au sculat aceia doi frați dimineața: fratele nu era nicăieri, al lor. Au plâns ei, supărați că nu este fratele cel mai mare. Au strâns lemne până la miezul nopții, la miezul nopții s-o aprins lemnele singure. […] Ș-au dormit. […]

 Iată s-o sculat dimineața Petrea Făt-Frumos, șteblă de busuioc, născut la miezul nopții, n-au văzut nici pe cela frate... „Alelei, Doamne, că grele puteri mai sunt p-aici! Doi frățiori a mei i-am avut și pe ceia nu-i am, i-am pierdut de pe fața pământului.”

 S-a mâniat el și-a strâns lemne, cât au strâns ei trei, a strâns el unul singur. Și-a pușcat o mamă de foc sub copac, c-ajungea para în înaltul cerului. Baba o frigea toată-n copac și-o ardea. A strigat: […] — Alelei, Petre Făt-Frumos, șteblă de busuioc, născut la miezul nopții, nu m-omorî, că am auzit de numele tău, da᾽ n-am crezut pân᾽ nu te-am văzut!

— Stăi, că nu te omor, că mai ai de lucru cu mine! Leii paraleii mei, țineți-o aicea! O ținut-o acolo. El s-o suit un an de zile pe copac în sus. O văzut într-o depărtare o zare de foc strașnică mare.

 O venit un an de zile pe copac înapoi în jos.”

                            ***,, Cu Petrea Făt-Frumos, șteblă de busuioc, născut la miezul nopții”, basm popular cules de Ovidiu Bârlea

                        *șteblă – (popular) ramură??????????

==steblă s.f. 1 (înv.,pop.) Tulpină; lujer; ramură. în locul unde căzură aceste scîntei, răsări îndată două steble de busuioc (ISP.). Compar. O fetică mlădioasă ca o steblă, cu ochii castanii (SADOV.). 2 (pop.) Mănunchi. Le stropeşte fruntea cu stebla de busuioc (STANCU). pl. -e.

==fragmentul fragmentat este dificil de înțeles- din zona munților Apuseni-așa că mă voi strădui....probabil că nu s-au mai găsit alte basme de ales....?????

Basmul popular este creația epică narativă populară în care întâmplările reale se împletesc cu cele fantastice, fiind săvărșite atât de personaje reale, cât și de cele cu puteri supranaturale, care reprezintă forțele binelui și fortele răului, din a căror confruntare binele iese întotdeauna învingător.

  Fragmentul de mai sus aparţine unui basm popular, pentru că are câteva din trăsăturile acestuia.

Titlul conține numele personajului urmat de caracteristicile deosebite ale acestuia :este de rang regal—ramura de busuioc este dintr-o plantă sfântă,simbol al iubirii statornice,poate îndepărta răul;este născut într-un moment când ființa rupe cercul strâmt al existenței și-și manifestă dorul de cunoaștere a realității--miezul nopții este poarta spre eternitate.

  În primul rând este un text epic cu acţiune, personaje, narator.

În ceea ce priveşte acţiunea, în fragment identific ca momente ale subiectului--expoziţiunea şi o parte din intrigă.  Naratorul povesteşte întâmplările la persoana a III-a și prezintă personajele:un împărat și cei trei feciori,oprindu-se la cel mai mic-Petrea era deosebit, înzestrat cu puteri neomenești și mai ales plin de curaj.Împăratul cel bătrân le transmite feciorilor,așezați în jurul mesei-loc magic al familiei-sfaturi despre modul drept cum trebuia condusă ţara,după moartea lui,,,afurisindu-i”-legându-i prin jurământ-să meargă la vânat pe muntele Sânăului-un loc al încercărilor, între două puncte existenţiale fundamentale : de la cel de fecior la cel de om matur, deplin format.Acolo se va decide adevăratul cârmuitor al țării.Muntele este un loc cu ascunzișuri și cărări necunoscute,locul în care se vor transforma,își vor depăși limitele.

După moartea împăratului,cei trei feciori pleacă,pentru a îndeplini jurământul,,afurisenia”tatălui,însoțiți de câini,călăuze în lumina vieții.Sus în munte sunt vegheați de câini și foc,iar feciorul cel mare,care era de strajă,aude sunete ciudate și vocea unei babe,ființă stranie care-i oferă fire de păr și un inel,pentru a-l lipsi de putere și a-l distruge,a-l face nevăzut.De aceeași întâmplare are parte și al doilea fecior.Petrea înțelege neobișnuitul întâmplărilor și o pârjolește- prin puterea ucigătoare a focului-pe baba vrăjitoare,care se temea de ,,leii paralei”-câinii cu puteri deosebite-,iar din înălțimea copacului,pe care-l urcă,,un an de zile” vede un ținut strălucitor de foc,o lume a forțelor dezlănțuite.

  În al doilea rând, fragmentul aparţine unui basm, deoarece lumea înfăţişată are caracteristici reale: dorința unui împărat de a fi urmat de feciorul cel mai curajos,cu judecată dreaptă,dar și supranaturale: apariția unei babe-vrăjitoare,personaj demonic,diavolesc; drumul lui Petrea timp de un an pe un copac este ascensiunea către lumină,adevăr,dreptate. 

 Personajele sunt specifice basmului: împăratul bătrân care oferă fiilor ce-i  vor urma moştenirea adevăratele valori, cele spirituale.Cei trei feciori sunt supuși unei probe de vânătoare,care consfințește maturizarea ființei,este asemenea unei călătorii pe verticala unui copac-simbol al vieții veșnice.Petrea este fiul cel mic,caracterizat indirect, din faptele sale, cu o serie de calităţi:ambiţios şi isteţ, dar şi calculat, ,,năzdrăvan și viteaz”,inteligent,perseverent, dorește să răzbune moartea fraților săi și mai ales să îndeplinească jurământul tatălui său.Drumul său hiperbolizat este pregătirea pentru a conduce lumea.

Dialogând,personajele au posibilitatea să se exprime, în felul acesta acțiunea devine mai alertă. Narațiunea este modul principal de expunere. Cifra trei este, în general, cifra preferată și în acest basm.

 Basmul are elemente de oralitate: vorbirea directă se îmbină cea indirectă, se folosesc cuvinte și expresii populare din zona munților Apuseni; inversiuni, repetiții, cuvinte și expresii populare-în partea de început- cu aspect regional,forme vechi ale cuvintelor:,,o fost;o venit;m-aș da a povesti.
  Un al treilea element caracteristic basmului este formula iniţială, introductivă de la început :,, O-s c-o fost odată ca niciodată, dacă nu m-aș da a povesti”... proiectează acțiunea într-un spațiu nelimitat și într-un timp nedeterminat. Naratorul obiectiv povestește la persoana a 3a întâmplările, fără a se implica în povestire,dialogul feciorilor cu bătrâna este scurt și exprimă felul de a fi al bătrânei-vrăjitoare și al feciorului cel mare ,naiv,al lui Petrea hotărât,poruncitor.

 O altă trăsătură a basmului este oralitatea stilului marcată prin: expresii tipice :,, ca un purice a plesni, povești în ia seară pe la noi n-ar mai fi; că nu-s de când poveștile, nici de când minciunile, că-s c-o zi două mai încoace de când se potcovea mâța cu coajă de nucă și mergea la sfânta rugă...  ";

exprimare afectivă:,,dragi feciori...dragi frați”...alelei.”

    În concluzie, caracterul epic, universul supranatural şi formula iniţială sunt elemente care indică faptul că fragmentul aparţine unui basm,autorul care l-a cules consideră că basmul are un caracter verosimil, aducând şi o serie de argumente, printre care spusele povestitorilor, care au susţinut că relatările din aceste texte narative ,,s-au putut întâmpla”... ,,s-au întâmplat mai demult”.