doar EMINESCU....

 

,,Să plângi tu plânsul tuturora…

Din zbuciumul eternei lupte,

 Să smulgi fulgerătoare versuri

Bucăți din inima ta rupte…

 S’aprinzi în bolta vremii aștri,

 Din zborul tristului tău gând…

Văpaie!…Ce-o să-i pese lumii

Că tu te mistui luminând!?”

                          Alexandru Vlahuță pentru Eminescu

 

Eu cred că spaţiul temporal 15 ianuarie – 15 iunie are deja o ciclicitate mistică. Poetul se naşte în fiecare 15 ale primei luni a anului, pe 15 iunie se duce să moară puţin ,iar celelalte şase luni ale anului se purifică în Nirvana creştină, pentru a reveni iarăşi în orizontul de referinţă al românilor. De fapt, ziua de naştere fiind oarecum în apropierea Crăciunului, iar ziua morţii aproape de ziua Învierii şi Înălţării la cer a lui Isus Hristos, momentele de referinţă ale vieţii lui Eminescu se înscriu între coordonatele principalelor sărbători ale creştinătăţii ortodoxe.

Dumnezeu a creat lumea, dar fiul lui Dumnezeu – Eminescu a creat neamul românesc!!!!!!!!!!

 

test ușor de ajutor(,,Ultima cursă”de Horia Lovinescu(fragment)+..............)

 

Textul 1

                               ,,Acţiunea se petrece în Bucureşti, în holul casei lui Sergiu. [...]

 MIHAI (care a urmărit atent toată conversația): Ce-ar fi să mergem după-masă la un film? (Nu răspunde nimeni.)

ZAMFIR (lui Sergiu): Știu că nu admiți să mă mai amestec în pregătirea ta, dar cu nopțile pierdute ai putea s-o lași mai moale totuși.

SERGIU: Ai dreptate, nu-mi place să te amesteci.

CLAUDIA: Dacă nu te porți ca un băiețel cuminte, domnul Zamfir o să te tragă de urechi. [...]

SERGIU (enervat, ridicându-se): Eu nu sunt [...] un petrecăreț. Și mai terminați odată cu dădăceala și cu pretențiile astea. (Intră în apartamentul lui, trântind violent ușa.)

CLAUDIA (încearcă să deschidă ușa, dar e încuiată): Sergiu, deschide și cere-ți imediat scuze. (Pauză.) Altfel plec. (Niciun răspuns. Claudia își culege poșeta de pe masă și se îndreaptă spre ieșire.) [...] ZAMFIR: Am impresia că nu prea merg grozav lucrurile între ei. [...]

MIHAI: Nu știu. [...] Trebuie să fie altceva.

 ZAMFIR: Ce vrei să spui?

MIHAI: Că și eu sunt îngrijorat pentru el. S-a schimbat mult de Ia întoarcere și-i sare țandăra din orice. Ca să-ți spun drept, nici nu știu cum să mă mai port cu el.

ZAMFIR: Nu cumva are dreptate când bănuiește că-l menajezi?

 MIHAI: Nu, asta nu-i adevărat, dar...

ZAMFIR: Ascultă, băiatule, pe mine n-are rost să-ncerci să mă duci cu vorba. Și eu mi-am dat seama că atunci când ți-a făcut semn să-l depășești puteai s-o faci. (Mihai tace.) De ce taci? [...] Sportul e sport și ceea ce faci tu o fi frățesc, dar e nesportiv și neserios.

 MIHAI: Zău, nene Zamfir, că n-o fac anume. Deși e limpede că nu-i în forma lui cea mai bună, nu mă pot pune cu Sergiu. (Pauză.) Și acum are nevoie mai mult ca oricând de încredere în el.

ZAMFIR: Pentru asta trebuie ambiționat, nu înșelat. Făgăduiește-mi că la antrenamentele următoare ai să dai tot ce poți. Să vezi cum îl dezmorțim!

MIHAI: Bine, o să încerc.

SERGIU (intrând): De ce tăceți? Tot despre mine vorbeați? Alt subiect de conversație nu mai găsiți? (Se înfurie treptat.) Terminați odată să vă holbați la mine. [...] (Lui Mihai. Are un ton rece, profesoral, dar sub care se ascunde o mare solicitudine*.) Te-am urmărit foarte atent zilele astea. Ești în progres vizibil. Ai câștigat un fuleu* remarcabil și un ritm de ceasornic. Dar nu trebuie să uiți că pentru alergătorul de cursă lungă instalarea într-un stil fix poate fi primejdioasă. Mai ales când ai adversari de talie. Cred că ar trebui să ajungi la o alternanță care să-ți permită...

  (Pe această replică neterminată se stinge încet lumina. E seară. Scena e luminată discret. [...])”

                                                                                  (Horia Lovinescu, Ultima cursă)

*solicitudine – atitudine plină de grijă, de bunăvoință

*fuleu – alergare în pas mare, mâinile mișcându-se în ritmul picioarelor

Textul 2

,, E 4 iulie. Afară sunt în jur de 30 de grade Celsius și e trecut de ora patru după amiaza. Pe tricoul alb are pete mari de transpirație după o oră și douăzeci de minute de joc. Duce în spate geanta cu rachete racordate special pentru el, jucătorul român de tenis la dublu de 1,93 m, 90 de kg și 35 de ani care tocmai a câștigat primul meci la Wimbledonul din 2019.Dacă ar termina acum cu tenisul, Horia ar fi împăcat cu el. La vârsta lui, alți jucători s-au retras deja, dar îi vine rar gândul aceasta în minte. E ceva care apare mai clar când se accidentează. Joacă tenis de pe la șase ani. Ziua lui se împarte între planificarea obiectivelor și identificarea soluțiilor, antrenamente și zboruri. E departe de familie și prieteni în majoritatea timpului. Vrea să se așeze locului, să împărtășească din experiența lui celor aflați la început de drum.A câștigat trei turnee de Grand Slam, la dublu și dublu mixt, a fost numărul 1 mondial și campion la Turneul campionilor – are toate motivele să se oprească.Doar medalia de aur la Jocurile Olimpice îi lipsește.În 2016, la Rio, a luat argint în proba de dublu masculin, împreună cu Florin Mergea, prietenul lui din copilărie. Bucuria câștigului mai mic a fost mai mare decât tristețea ratării primului loc. De fapt, medalia de argint e tot un câștig. Înseamnă că ești a doua cea mai bună echipă din lume, că ești înaintea câtorva sute de echipe din lumea întreagă. Pentru un jucător de tenis, perspectiva din care privește e lucrul care face diferența între evoluție și regresie. Dincolo de Jocurile Olimpice, Horia împarte terenul cu olandezul Jean-Julien Rojer, Juls, cum i se spune. Clasamentul ATP la dublu la final de 2019 cuprinde aproape 2.000 de jucători. Pe locul șase apare numele lui Horia.Așa că nu vrea să se retragă. Și-a ales un sport în care mereu rămâne ceva de învățat, însă probabil în niciun alt sport nu se întâmplă să simți atât de des înfrângerea ca în tenis. Săptămână de săptămână sunt meciuri de jucat, nu există sezoane ca la fotbal – ai un an competițional care durează aproape un an calendaristic. E doar o mică pauză în noiembrie-decembrie. Te oprești dacă te accidentezi sau nu vrei să joci, ceea ce li se întâmplă rar celor din Top 50.La Wimbledon, unde m-am dus să-l văd jucând, șase echipe vor fi înfrânte: nu contează dacă în primul meci sau în finală ori dacă într-un meci de 50 de minute sau de patru ore jumate – contează că sunt șanse mai mari să fii învins decât învingător.Horia știe azi că a pierde e parte din drum. Se simte mai echilibrat emoțional, dar mai provocat fizic. Din 2003, când a trecut la profesioniști, a adunat aproape 450 de victorii și 250 de înfrângeri, deci a fost învingător și înfrânt de atât de multe ori, încât nu mai arată pe chipul lui rezultatul meciului. Oricum, între „a face” și „a arăta”, va alege întotdeauna „a face.”„Acum eu sunt în momentul în care mă îndrăgostesc din nou de tenis și de plăcerea de a juca sănătos, și de a merge, și de a fi competitiv,  de a mă antrena, de a juca la Wimbledon meciuri din astea dramatice, asta mă motivează să nu mă gândesc la retragere.”Echipele de tenis la dublu au un punctaj care se reflectă în clasamentul pe echipe, dar fiecare jucător are și un punctaj propriu care trebuie îmbunătățit în vederea menținerii în top și a calificării...Punctele sunt importante,dar loialitatea este lucrul pe care Horia îl prețuiește cel mai mult în tenis.Tocmai de aceea,echipele care ajung în top sunt echipe sudateTenisul la dublu presupune mai mult decât a aduce doi tenismeni împreună pe un teren cu o lățime de 2,74 m mai mare decât cel utilizat la simplu.Lui Horia îi place să construiască împreună cu celălalt o relație și un plan de bătaie.”

                (Diana Bădică,Alex Gâlmeanu,,Dacă respiri,ești bine”,în revista DOR,nr.39/2020,p.60)

Opera dramatică este textul în care autorul își exprimă gândurile, ideile, viziunea în mod indirect, prin intermediul unor personaje angajate într-o acțiune ce se derulează în fața spectatorilor, fiind generată de conflicte puternice. Operele dramatice sunt destinate a fi reprezentate pe scenă,se impun anumite limite în ceea ce privește amploarea în timp și în spațiu a acțiunii prezentate. Fragmentul citat aparține unei opere dramatice, „Ultima cursă” (1974)are ca temă conflictul între generaţii.

      Dialogul dramatic este principalul mod de expunere. Personajele schimbă replici într-un ritm foarte viu, alert, cu intensitate și dramatism.Propunerea lui Mihai nu este ascultată de nimeni,pentru că în atenția celorlalți este Sergiu,căruia i se reproșează timpul pierdut.Intrigat,acesta pleacă,iar dialogul continuă între Mihai și Zamfir,amândoi îngrijorați de starea lui Sergiu,se pare că devenise irascibil,că-și pierduse încrederea în pregătirea lui de sportiv.Zamfir îi reproșează lui Mihai că la ultimul antrenament își protejase fratele,deși putea să-l întreacă.Promisiunea lui Mihai este că îl va solicita mai mult în următoarele antrenamente.Discuția tensionată este întreruptă de reapariția lui Sergiu,care este nemulțumit că a devenit subiect de discuție și îi atrage atenția fratelui său că nu trebuie să se mulțumească cu progresul în care este,că,,stilul”său ,,fix”poate fi ușor învins de concurenți și că o altă alternativă în antrenament ar fi benefică.

   Personajele din acest fragment sunt:Sergiu,un tânăr ce se antrenează alături de fratele său;orgolios,nu admite să i se dea sfaturi și supărat iese din scenă.Când revine cuvintele pe care i le adresează fratelui său dovedesc o gândire matură,profesională a unui sportiv,dă indicații cu generozitate. Mihai observă schimbarea din atitudinea lui Sergiu și promite că nu-l va mai proteja în viitoarele antrenamente,pentru a-i da posibilitatea să performeze,ambiționându-l.Zamfir este un om matur ce-i observă pe cei doi frați în antrenamentele lor,iar observațiile lui sunt exprimate cu hotărâre,convingându-l pe Mihai că  spiritul de competiție și fairplay-ul sunt necesare, iar felul cum să le trateze pe ambele reprezintă un bun mijloc de a-l ajuta pe Sergiu,pentru a performa.Claudia este o apariție discretă,ocrotitoare cu Sergiu.              

  Personajele comunică prin intermediul dialogului ,autorul neintervenind deloc in text,decât prin didascaliile(indicațiile scenice) care sprijină jocul actorilor,exprimând atitudinea lui Sergiu față de cei prezenți, ritmul vorbirii, direcţia adresării,spațiul scenic.

  (Fiecare intervenție a personajelor se numește replică,personajul care o dă este numit la început, se fac unele indicații scenice(didascalii) privind jocul acestuia).

=caracterizarea unui personaj din fragment:

În acest fragment, dialogul are loc, în holul casei lui Sergiu, între acesta, prietenii săi, Claudia și Mihai, și Zamfir, care este antrenor de atletism.

Sergiu este personajul principal din acest fragment,caracterizat atât direct și indirect.Este un alergător de performanță,se simte ofensat la observațiile celor din jur,de aceea este neprietenos,are o problemă de conștiință, simte că toată cariera sportivă îl apasă și se află într-un impas.

Este caracterizat indirect prin comportamentul său,prin tonul vocii sale:enervat,dorește să scape de ,,dădăceala”,grija prietenilor și să fie lăsat să fie singur. La recomandarea lui Zamfir să nu mai piardă nopțile, Sergiu se consideră nedreptățit și se închide în camera lui, refuzând să iasă în ciuda intervenției prietenei sale, Claudia.Se reîntoarce tot supărat și îi face lui Mihai câteva observații legate de evoluția sa la antrenamente.  Acest tânăr temperamental trece printr-o perioadă grea în pregătirea lui de sportiv,iar faptul că se depărtează de ceilalți nu îl va ajuta cu nimic.

Caracterizarea directă reiese din dialogul lui Zamfir și Mihai,care discută despre situația lui Sergiu, despre care cred se întâmplă ceva,fiindcă este nervos,nerăbdător.Zamfir îi reproșează lui Mihai că, la antrenamente, nu aleargă la valoarea lui, pentru a nu-l supăra pe Sergiu, pe care îl consideră superior,îl protejează. Deși Mihai neagă, este evident că Zamfir a ghicit ce se întâmplă. Mihai afirmă că dorește să-i redea lui Sergiu încrederea în forțele proprii, dar antrenorul îl contrazice, spunând că nu menajându-l își va ajuta prietenul, ci stimulându-i ambiția. Mihai tace,recunoscându-și vinovăția în fața reproșului antrenorului,era adevărat că se lăsa intenționat depășit de fratele său,Sergiu.Pus în relație cu cei doi,Sergiu se dovedește rebel,neascultător, îndărătnic.Toți doresc ca Sergiu să-și recupereze identitatea,echilibrul sufletesc,chiar dacă simte sfârșitul carierei sale de sportiv.

=rolul didascaliilor din primul text

Didascaliile,indicațiile scenice, au un rol important în dezvoltarea acțiunii și în conturarea portretelor personajelor. Dialogurile sunt completate de aceste indicații scenice.

Prima dintre ele are rolul de a fixa locul acțiunii: în București, în casa lui Sergiu.

Altele conțin indicații referitoare la acțiunile și gesturile personajelor, la stările lor sufletești, la tonul vocii lor, la pauzele în vorbire. Unele sunt mai semnificative decât altele. De exemplu,este notată atitudinea lui Mihai și tăcerea la propunerea lui; apoi ieșirea personajului Claudia din scenă este indicată între paranteze: „Claudia își culege poșeta de pe masă și se îndreaptă către ieșire.” Alte câteva se referă la Sergiu, completându-i portretul schițat prin dialog. Didascaliile „enervat, ridicându-se....Intră în apartamentul lui, trântind violent ușa.....se înfurie treptat” trasează câteva linii elocvente chipului acestui tânăr temperamental, care trece printr-o perioadă mai grea. O altă didascalie semnificativă este „Mihai tace”, care indică atitudinea personajului în fața reproșului antrenorului,fiindcă se lasă intenționat depășit de prietenul său. Mai mult decât o replică, această didascalie indică recunoașterea vinovăției.

=asociază textul-fragment din,,Ultima cursă”cu un alt text literar,prezentând o valoare comună prin referire la câte o secvență din fiecare text.

   Pot alege din romanul,,Creșarii”un personaj,pe Ursu este un sportiv perfecționist ale cărui calități sunt loialitatea,vrednicia,curajul,nu șovăie niciodată, dacă e nevoie să-și salveze prietenii.Ursu este vlăjganul cu forța herculeană,în calitate de ,,cireșar” își pune forța sa impresionantă în slujba grupului, altruismul său manifestându-se și pentru fiecare prieten în parte - pentru Dan, pentru Tic, pentru Lucia pe care îi salvează sau îi ajută să treacă de anumite primejdii. Forța fizică nu presupune lipsa de tandrețe, pentru că Ursu are față de Lucia sentimente deosebite, pe care însă nu le exteriorizează, dovedind însă multă afectivitate atunci când se află în preajma ei. Dispune de o inteligență pe măsura forței, întrucât își dă seama de locul unde există ușa secretă a încăperii în care se afla documentul:,,Privirile vulturești ale lui Ursu descoperiră, însă, ceva într-un tufiș". Era un zid,,și-ncă un zid misterios", cum precizează Ursu. Perspicace, săpând în jurul zidului, constată că acesta se prelungea cu o ușă. Tenace,perseverent, hotărât și isteț, dezleagă, împreună cu Victor, cheia documentului scris de logofătul Zogreanu și, curajos, se află în acțiunile cele mai riscante, pentru a descoperi castelul și a o salva pe ,,fata in alb.”

 

     sau un alt text:        

Mihail Sebastian, în romanul ,,Accidentul”,  descrie un personaj în plin antrenament de coborâre, arată deopotrivă euforia și senzațiile, trăirea intensă a primelor zboruri pe skiuri. 

Nora este femeia ce dorește o schimbare și îl invită pe Paul într-o coborâre prin zăpadă,este hotărâtă și pornește înainte,pentru  a încerca drumul ca o adevărată călăuză.Are grijă pe drum să urmărească mersul prietenului ei.Invitația sinceră de a asculta concertul de la biserică este felul curajos de a-și depăși amândoi limitele.Momentul când îi arată lui Paul luminile Brașovului este ca o ieșire din întunericul greutăților,o eliberare. Coborârea dificilă,amețitoare  a lui Paul prin zăpadă este o lecție de curaj,de voință, orice coborâre şi orice cădere o simte ca o eliberare a sufletului,ca o  depășirea a propriilor limite.Are încredere în Nora și o urmează în aventură,simte că va învinge prin perseverență,deși muntele,zăpada,aerul rece,brazii păreau că-l opresc ,rănindu-l,din încercarea lui de a ajunge la lumină,ca o speranță.

                  „Avea în fața ochilor numai întinderi albe de zăpadă, pe care se vedea zburând. Închise ochii și încercă să suspende în el orice gând, ca în acea tulburătoare senzație de plutire, de zbor, de cădere. Ce era de neimaginat, de neregăsit, era tăcerea adâncă ce se făcea în el în acel moment”, dar și eșecurile începătorului: „Paul căzu de nenumărate ori. Nimic din ce învățase pe teren nu-i mai servea acum. Lucruri pe care sus, la Turing –Club, reușea să le facă destul de corect deveneau acum din nou imposibile. Dinspre vârf coborau grupuri de schiori, pe același drum îngust, marcat de triunghiuri galbene. Îi auzea chiuind în urma lui, de la mari distanțe, și, pentru că nu se putea feri la timp din calea lor, se arunca singur în zăpadă, la marginea drumului, lăsându-i să treacă”.

              o părere:

Nu cred că din acest fragment(alegere nefericită),,Ultima cursă”s-a înțeles că e vorba despre pregătirea a doi sportivi.De unde să înțeleagă un copil de clasa a8a că,,Ultima cursă”nu este doar o piesă cu și despre sportivi,ci o radiografie a condiției celebrității,un examen sever și sincer al legăturii dintre ideal și realizarea lui?,,Cursa”este o metaforă ce vizează orice activitate umană,pledând pentru autodepășire.Sergiu este un celebru alergător,nici înfumurat,nici resemnat,lucid și cu măsură își analizează sfârșitul carierei sportive,copleșit de ani și eforturi.Fratele său,Mihai,este pe prima treaptă a afirmării,dar are îndoieli,ezitări.

 =crezi că a câștiga înseamnă loialitate față de echipă,pentru a suda relațiile dintre membri?

 Am citit într-un eseu că loialitatea e un fenomen emoțional care se câștigă cu eforturi. Când vine vorba de loialitate față de o echipă sportivă,aceasta se poate baza pe talentele sportivilor, aspectul lor fizic,succesele,înfrângerile,perseverența.... Loialitatea poate fi bazată pe încrederea în integritatea, puterea, abilitatea unei persoane. Încrederea este un concept important în relațiile dintre oameni.În sport,dar și în alte activități loialitatea reprezintă sinceritate, deschidere, corectitudine, noblețe, onestitate, respect. 

Horia a înțeles că a fi loial înseamnă să facă ceea ce a promis, chiar dacă împrejurările s-au schimbat,astfel, între „a face” și „a arăta”,a ales întotdeauna „a face”,a construit împreună cu celălalt din echipa de dublu o relație și un plan de bătaie,înțelegând că echipa lor trebuie să fie,,sudată”,un tot,de parcă ei doi ar fi unul.

De la un astfel de sportiv am înțeles că loialitatea este o virtute a oamenilor maturi,înseamnă o datorie pe care o au nu doar cu cei din jur dar și cu ei înșiși, este o datorie să își apere în ceea ce crede și în cine crede.

Când suntem loiali reușim să ducem prietenia sau orice alt tip de relație până la etapa ei cea mai profundă,așa am înțeles din atitudinea tenismenului Horia Tecău. 

Cu toate acestea loialitatea implică un compromis ce merge mult mai departe,înseamnă ca omul să fie cu un prieten la bine și la rău, să lucreză nu doar pentru că trebuie,ci pentru ca îi face plăcere.

Loialitatea este cheia care ne permite să avem din start un succes garantat în orice relație,nu conteaza de ce tip ar fi ea.

Loialitate este esențială în prietenie, oamenii se împrietenesc prin intermediul loialității reciproce.

Consider că este de datoria noastră să fim loiali celor care depind de noi și noi de ei: familiei, prietenilor,celor ce ne îndrumă.

Înțeleg că loialitatea se relaționează puternic cu alte virtuți precum prietenia, respectul, responsabilitatea și onestitatea și astfel poți câștiga orice MECI ÎN VIAȚĂ.

Deci,loialitatea nu apare ca o consecinţă a unui sentiment,ea este rezultatul gândirii noastre, pentru a alege ceea ce este corect. Și astfel realizăm că relaţiile pe care am ştiut să le păstrăm se datorează în mare parte loialităţii.

În concluzie, pentru a menține o prietenie,o echipă și, pentru a evita să-i fac rău unui prieten,unui partener, înfrunt pe oricine, pentru că am principii oneste, pentru că laşitatea și prostia unora nu-mi provoacă frica, pentru că am conștiința curată și nu îi las pe,,ai mei” când lucrurile se fac urâte, pentru că sunt loial.

                  Loialitatea este o valoare, iar cine e trădător rămâne singur. 

   LOIALITÁTE = cinste, credinţă, devotament, fidelitate, sinceritate, statornicie.         

  

  

 

  am uitat să-ți spun

                        poezia,,CONTROVERSE ”de Nina Cassian

                                     am publicat-o pe data de:

                                                   7  noiembrie  2020 !!!!!!!!!!!!!!!

George Topârceanu –poezia,,Sfârșit de vară”(fragment)

  

...,,Vin’ cu mine să ne pierdem în zadar

Printre galbenele rariști de stejar,

Cu sfioase campanule și sulfine,
Pe cărări pe unde nimeni nu mai vine.

Dulce zumzet somnoros și ireal
Să ne cheme spre poienile din deal.
Taina liniștii înalte să ne fure
Prin cotite luminișuri de pădure

Și la umbră să ne-mbie mai târziu
O clopotniță de aur străveziu,

Legănând deasupra creștetelor noastre

Licuricii înălțimilor albastre”...       

Tema poeziei este aspirația de împlinire a iubirii ireale în mijlocul naturii.Mesajul exprimat de text  este dorinta omului de a găsi o cale de acces în eternitatea naturii prin trăirea sentimentului de iubire. Titlul poeziei este un simbol al momentului când trăirea,speranța,căldura devin nostalgie,liniște,umbră,dor nemărginit,împăcare. Poezie sinceră și caldă, ușor nostalgică, cu lumină și seninătate, armonie și liniște este ca o trimitere la lumea basmului, în care atmosfera de mister invăluie totul,iar cadrul natural vibrează la chemarea iubitei în mijlocul naturii.

Intensitatea chemării iubitei este evidențiată de verbul „vin”,modul imperativ ,trimite către  cadrul naturii ocrotitoare și misterioase unde dorește poetul să-și trăiasca fericirea în sălbăticie și izolare,  unde îndrăgostiții se pot pierde,contopi cu natura.Fiecare dintre elemente are o semnificație aparte:,,rariștea de stejar”este pădurea,loc al veșniciei,al forței iubirii,al intimității,al singurătății în armonia florilor parfumate albastre și galbene,,campanule și sulfine.” Adjectivele:„galbene,sfioase,dulce”sunt epitete care subliniază puritatea iubirii. 

Muzicalitatea atmosferei este murmurul,,dulce,somnoros și ireal”ca o chemare a izolării de lume:,,pe cărări unde nimeni nu mai vine...spre poienile din deal...prin cotite luminișuri”,locuri ale liniștii,în taina naturii. Iubirea celor doi îndrăgostiți apare într-o stare de fericire deplină sub umbra cerului cu eternitatea și forța creatoare asemenea unei,,clopotnițe de aur străveziu”ce-și unduiește stelele,,licurici”în jocul lor de lumini pe înălțimile albastre infinite.

Poetul lasă fantezia să contureze această întâlnire pe care o dorește și la care visează, proiectează în veșnicie fericirea unică a iubirii.Notarea unei stări de spirit se realizează prin folosirea mărcilor gramaticale ale eului,verbe și pronume la persoana I singular:,,mine,ne;să ne pierdem,să ne cheme,să ne-nbie”ce arată intensitatea sentimentelor.

Monologul este o chemare la iubire în cadrul natural feeric și protector pentru cuplul de îndrăgostiți, se realizează prin elemente ale unui cadru romantic: „rariște,cărări,flori,luminișuri,licurici,înălțimi”.

Tonul adresării este familiar,o chemare, natura este un spaţiu nealterat de prezenţa umană, cu atributele sălbăticiei este ocrotitoarea cuplului: „Taina liniştii înalte să ne fure/ Prin cotite luminişuri de pădure”este un spațiu sacru,iar tonul şăgalnic dă chemării impresia de sinceritate. 

Spațiul larg cosmic si terestru în descrierea cadrului de natură, evidențiază comuniunea dintre om și natura ocrotitoare, părtașă la bucuria dragostei. Imaginile vizuale se contopesc cu cele auditive, pentru a reda cât mai expresiv tabloul locului. 

Versurile au măsura de 11-12 silabe, ritmul trohaic și rima pereche conferă versurilor o tonalitate plină de iubire.

un test înainte de începerea școlii....hai,că e ușoooor!!!!!!!!!!!!!

 

TEXTUL 1

-,,Părinții lui au plecat de acasă,iar el și-a pierdut cheia.Exact cum am pățit eu pe vremea când eram student în Brazilia.Ne-am întâlnit pe strada Gheula,iar eu i-am propus să vină la noi.Mama i-a dat deja să mănânce.Poate să doarmă noaptea asta pe canapea din camera de oaspeți sau cu tine,în camera ta,pe patul pliant.Cum vrei tu.

  În secunda aceea,Esti și-a întors privirea către mine,dar fără a-și răsuci capul.

-Vrei să dormi în camera mea?Promiți că-mi spui o poveste nebunească înainte de culcare?

-Mi-e indiferent,au bâiguit buzele mele,deoarece eu eram încă șocat.

Cine a văzut vreodată camera unei fete,la o oră târzie din noapte,chiar înainte de culcare,luminată doar de lampa de citit așezată lângă patul ei?

Totuși,și camera unei fete are pereți și ferestre,podea și tavan,mobilier și ușă.Cu siguranță.Cu toate acestea te simți, ca și cum te-ai afla într-o țară complet străină,ciudată,locuită de oameni care nu au absolut nimic în comun cu noi.Nu au,de exemplu,saci pentru mingi agățați de pervaz.Nici teneșii plini de noroi aruncați sub pat.Nici mormane de sfori,sârme,potcoave,cărți acoperite de praf.Nici bobine,nici siguranțe.Nici tititrezi,nici diafilme.Nici broșuri vechi,aparținând mișcărilor clandestine,îndesate între dulap și ferestre.

Dimpotrivă.

În camera lui Esti până și lumina avea o culoare a ei:o lumină maroniu-roșcată,caldă,dată de filtrul abajurului din rafie roșie care înconjura becul lămpii de veghe.Avea două ferestre acoperite de draperii albastre,pe care le văzusem de mii de ori de afară,fără a crede însă că le voi vedea vreodată și dinăutru.Pe podea era un covoraș mic,făcut din răchită împletită.Un dulap alb,cu rafturi maro.Între dulap și perete,un spațiu cufundat în penumbră,stătea un birou micuț și ordonat,pe care am văzut caietele lui Esti,creioanele,acuarelele.Un pat pregătit pentru culcare era așezat între cele două ferestre,iar la picioarele lui se vedea o cuvertură frumos împăturită,de culoare roșie.Un al doilea pat,un pat pliant,fusese pregătit pentru mine și așezat cât mai aproape de ușa de la intrarea în cameră.

Într-un colț al încăperii era un scaun fără spătar acoperit cu un șervețel,iar pe el fuseseră așezate unul lângă altul,un borcan înalt în care se aflau câteva crenguțe de pin și un cocostârc făcut dintr-un con de brad și câteva bețe colorate.În cameră se mai aflau alte două scaune.De al unul dintre ele aproape că nu-mi puteam lua ochii.

-La ce te holbezi așa?m-a întrebat Esti.

-La nimc în mod deosebit,am răspuns eu,pur și simplu stau și...stau.Nu mă uit la nimic în mod deosebit.(Dar asta era,desigur,o minciună.Aproape că nu-mi puteam dezlipi ochii de la spătarul celui de-al doilea scaun,pe care era întins puloverul alb,atât de drag mie;puloverul pe care îl lipisem de atâtea ori cu gumă de mestecat de scaunul ei din clasă.)

                                                                                                     (Amos Oz,,Sumki”fragment)

TEXTUL 2

 ,,Pe peretele din dreapta antreului se deschideau uşile a trei camere: dormitorul părinţilor, camera mea (fostă a fratelui meu, cu 14 ani mai mare decât mine, care, când eu eram în anii preşcolari, studia la Paris, iar după studii s-a instalat la Bucureşti) şi a treia cameră, „salonul“. Dormitorul părinţilor avea o mobilă grea, bătrânească, dintr-un lemn gălbui, pistruiat, şi două atracţii: masa de toaletă a mamei, populată cu tot felul de cutiuţe şi sticluţe misterioase şi cu un pulverizator pântecos, cu pompă, de care atârna un pompon şi din care mă stropeam, ilicit, cu colonie franţuzească.

A doua atracţie era un dulap imens, cu oglinzi încastrate în uşi şi cu un sertar mare la bază, în care, printre lenjerie înmiresmată de săculeţe cu lavandă, se găsea pachetul de scrisori pe care şi le trimiseseră părinţii mei în timpul lungii lor logodne, tata locuind la Roman, şi mama la Galaţi.

În camera mea, dormeam pe ceea ce se numea un „studio“ – o canapea lată, cu o ladă mare de lemn la cap, în care, peste zi, se depozitau aşternuturile, şi cu o latură înaltă de lemn la perete, cu firide în care ţineam cărţile de căpătâi şi o lampă de noapte cu abajur roz, care răspândea o lumină difuză, trandafirie. Pe peretele de deasupra studioului atârnau, încadrate în rame aurii, cele patru coroane împletite din frunze de stejar, pe care le dobândisem în cei patru ani de şcoală primară. Mama mi le înrămase şi eu aveam impresia că sunt cununile de lauri ale împăraţilor romani.”

                                                   (Antoaneta Ralian,,Casele prin care m-am perindat”—fragment)

 

==prezintă un rol al descrierii,text 1,ilustrând cu o secvență

Rolul descrierii in opera literara poate fi:

de vizualizare

de recreare a altui univers cu o anumita valoare afectiva;

de exprimare a propriilor viziuni artistice;

de sensibilitate a receptorului in raport cu imginile descrise

Personajul ajunge în casa unei fete și este invitat să aleagă un loc unde va dormi.Pătrunde uimit pentru prima oară în camera lui Esti,o cameră obișnuită de fată,dar trăiește o senzație stranie ca și cum ar fi ajuns într-un loc străin,ciudat,amintindu-și de camera lui,a unui băiat.Enumeră obiecte ce i se pare că aici nu-și au locul:mingi,teneși,sfori,sârme și altele cu scopul de a-și arăta surprinderea când vede adevărul.Este momentul când ochii cuprind fiecare detaliu din camera primitoare,iar descrierea devine a unui univers necunoscut,dar surprinzător.Ochii descoperă facinați lumina caldă a abajurului,culorile draperiilor,văzute de multe ori de afară,coboară spre podea și vede covorașul din răchită.Nu se poate opri și descrie cu plăcere obiectele din jur:dulapul,biroul ordonat,patul fetei,patul pliant,un cocostârc- jucărie din con de brad și mai ales scaunul  pe care atârnă puloverul alb,pe care băiatul îl plăcea,deși îi lipise gumă pe el,așa de simpatie.Rolul descrierii este acela de a sublinia trăirile băiatului ce ajunge în camera fetei pe care o simpatiza.

Obiectelor enumerate le adaugă culori:alb,albastru,roșu,dar nimic nu este mai important ca puloverul fetei,,atât de drag mie”,mărturisire spusă în gând cu plăcere și curiozitate,chiar dacă joaca,,nevinovată”cu,,gumă”era doar un fel de a-i atrage atenția fetei,iar acum era alături de ea.

Caracterul descriptiv al camerei este întărit de frecvența grupurilor nominale formate din substantiv și adjectiv(ex:...), verbele la imperfect,perfectul compus(ex:...) prezența unui câmp lexical dominant:obiecte de interior(ex:...) enumerația și efectul de listă, elementele de decor, dar și de procedee stilistice specifice precum epitetul(ex:....).

Suntem în acest fragment în anii copilăriei nevinovate. O incursiune,apoi descrierea camerei fetei iubită nu este decât ajungerea pe tărâmul acela din vis,transfigurat într-o realitate mult mai clară și, desigur, mult mai impresionantă.

În final, pot apărea întrebări: cum ar fi ca fata pe care o iubești să te invite să dormi cu ea în cameră, iar părinții ei să încerce să te convingă să o faci? cum ar fi să sfârșești petrecându-ți noaptea în casa ei? Și, în final, cum ar fi să ajungi pentru prima oară într-o cameră de fată, lucru pe care doar ți l-ai imaginat, dar l-ai considerat imposibil?

 

 

==un element comun celor două texte:descrierea minuțioasă a mediului în care trăiesc personajele,a obiectelor din camera a unei fete,culorile ce-i dau intimitate,alegerea unui obiect vestimentar drag băiatului;în al doilea text sunt descrise încăperile unei case revăzută cu ochiii copilului de odinioară și mai ales camera proprie,tot a unei fete.În ambele camere ale fetelor există câte o lampă de noapte ce dă intimitate prin lumină.

==crezi că aspectul unei camere /case reflectă personalitatea celui care locuiește în ea?-text 1

Da,cred că felul în care alegi să-ți decorezi casa îți reflectă în mare măsură personalitatea. Pentru că este vorba despre locul în care îți petreci cea mai mare parte a timpului, el poate să transmită foarte multe despre tine, despre ce îți place, despre cum ești tu, ca persoană. O casă în care există lucruri care personalizează spațiul este o casă în care locuiesc oameni fericiți. În această locuință există multă culoare,  dar și o mulțime de obiecte care reflectă pasiunile și interesele celor care locuiesc acolo.Iată cum Esti și-a aranjat camera prin colorit divers,prin ordinea din cameră,a obiectelor de pe birou. Un borcan cu crenguțe și o jucărie-cocostârc reflectă o atitudine jucăușă și optimistă ce se imprimă în toată camera,se poate vedea partea frumoasă a vieții a celei ce stă acolo.

Dacă în camera proprie sunt fotografii cu cei dragi, culori multe și totul este curat, așa este și în sufletul celui ce stă acolo. Sunt acolo cei dragi, lumea este privită cu optimism și, dacă locuința arată așa,omul acela se numeră printre cei mai norocoși, care știu să vadă lucrurile frumoase în viață și știu să aprecieze bucuria fiecărei zile.

==asociază frag din text 1 cu un al text literar,prezentând o valoare comună prin referire la câte o secvență din fiecare text.

Ion Creangă,,Amintiri din copilărie”—partea a 2a:,,Nu ştiu alţii cum sunt, dar eu, când mă gândesc la locul naşterii mele, la casa părintească din Humuleşti, la stâlpul hornului unde lega mama o şfară cu motocei la capăt, de crăpau mâţele jucându-se cu ei, la prichiciul vetrei cel humuit, de care mă ţineam când începusem a merge copăcel, la cuptorul pe care mă ascundeam, când ne jucam noi, băieţii, de-a mijoarca, şi la alte jocuri şi jucării pline de hazul şi farmecul copilăresc, parcă-mi saltă şi acum inima de bucurie!”

     În povestirea sa,Nică se oprește asupra casei părintesti Casa părintească și familia sunt văzute exclusiv din perspectiva copilului, care reține în special locurile de joacă: stâlpul hornului, de care lega mama o șfară cu motocei la capăt, cu care de jucau mâțele, cuptorul pe care se ascundeau copiii când se jucau ,,de-a mijoarca”.Erau jocuri și jucării simpe,dar pline de hazul și farmecul copilăriei. Descrierea este plină de lirism , scriitorul matur își amintește cu plăcere și inima îi tresaltă de bucurie. Puternicul atașament afectiv al scriitorului față de acest univers al copilăriei este subliniat prin enumerare, pornind de la general, adică de la casa părintească, și trecând la detaliile specifice interiorului țărănesc. Narațiunea ia forma confesiunii directe, iar evocarea se face prin tehnica sobră a enumerării, în concordanță cu tonul nostalgic al evocării.

  La fel în textul lui Amos Oz,,Sumki”sunt prezentate prin ochii unui băiat obiectele din camera unei fete.Este impresionantă descrierea mobilierului,a detaliilor,culorile ordinea din cameră.În ambele texte există vârsta copilăriei,a inocenței cu trăirile,bucuriile,sentimentele trăite.

==Ai petrecut o zi la tine acasă cu un coleg;redactează o notă din jurnalul tău care să prezinte emoția//un sentiment din timpul acesteia

                                                                                         Data..................................................

                        Dragul meu jurnal,

Trebuie să-ți spun că zilele trecute am trăit clipe minunate,fericite alături de cineva care a apărut ca o surpriză la mine acasă.Din primii ani de școală am fost alături de un băiat pe care l-am simțit ca un frate,un prieten.Sigur,îmi vei spune că am deja un frate...da!dar între noi e o diferență de cinci ani,el este sportiv recunoscut,eu sunt încă în gimnaziu,el cutreieră lumea,eu învăț pentru un examen,el studiază departe,departe,eu aici cu colegii,acasă cu părinții și doi patrupezi.Ei bine!a venit așa deodată,am crezut că e un colindător,am deschis ușa și am rămas amândoi așa ca soldații, drepți.Apoi am izbucnit în hohote,ne-am strigat pe nume,ne-am recunoscut.Știam că plecase departe în nordul îndepărtat cu părinții și acum,iată-l!Am mers în camera mea,iar câinii mei s-au agățat de el de parcă îl știau demult.L-am privit și abia îl recunoșteam,cândva un băiat slăbuț,timid,cu privirea curioasă,acum mai înalt decât mine,puternic,drept,dar cu aceeași privire curioasă și prietenoasă.Venise în vacanță,la bunici și la mine.Și-a cerut scuze că nu-mi dăduse vești despre el,dar acum aveam ce povesti.Întâi a făcut cunoștință cu camera mea,i-a plăcut ordinea și dezordinea,ei!cameră de băiat...a privit cărțile din mica bibliotecă,a zâmbit,păstrasem cartea primită de el în clasa întâi,dar computerul,laptop-ul,de pe biroul meu,caietele de clasă.De pe covorașul din fire de bambus îl priveau câinii mei,el însă s-a așezat pe patul meu acoperit cu o cuvertură cu motive florale.I-am explicat că am luat-o dintr-un sat de munte,de la cineva care avea un război vechi de țesut.M-a ascultat cu atenție,și-a notat numele satului și mi-a spus că va merge și el acolo.Am povestit despre cum învățăm fiecare:eu aici,el într-o țară îndepărtată.Sigur sunt deosebiri între sistemele de învățământ,dar cunoștințele noastre erau asemănătoare,doar ceva era deosebit:manualul de limba română.I l-am făcut cadou,eu îmi voi cumpăra altul.Apoi am ales dintre cărțile mele ,,Poeziile lui Eminescu” și mi-a promis că pe 15 ianuarie mă va suna și-mi va citi poezia pe care el a spus-o la serbarea abecedarului.Am vorbit ,am râs,ne-am făcut fotografii,am plimbat câinii,am mâncat toate prăjiturile făcute de mama și ne-am promis că,oriunde ne vom afla,vom vorbi în fiecare zi de vineri.

Ne-am despărțit cu o îmbrățișare și cu ochii umezi.În drum spre casă căutam în minte poezia pe care el a spus-o demult,demult...era ceva cu,,catarge,cu valuri”...va trebui s-o recitesc...și de ce vineri?mi-am adus aminte:era ziua când ne-am despărțit,era vineri...ultima zi de școală!!!!păi astăzi e vineri!!!

Închei pagina mea,nu știu,dar nu sunt prea fericit...să nu uit, mai am de scris ceva la tema de vacanță.

              Pe curând,dragul meu jurnal,la tine vin mereu și-mi spun gândurile!!!!!

 

Compunere-- O întâmplare petrecută pe malul Dunării.

 

E vacanță,sfârșit de vară și ai mei m-au dus la capătul țării,la Dunăre.Stăm pe malul Dunării,într-un sat, într-o căsuță albă cu ferestrele pline de flori.Într-o dimineață plec cu tata și bătrânul-vecin într-o călătorie,ne plictisisem cutreierând sătucul cu câteva căsuțe,oameni puțini și din când în când apăreau niște turiști rătăciți. Ceţuri groase, alburii, ne înconjoară şi nu vedem nimic.Drumul coboară adânc prin valea umbrită, cotește printre copaci și ajunge într-un loc de o pace și o frumusețe ce ne lasă fără cuvinte. E răcoare şi umezeală, putem auzi Dunărea cum clipoceşte la mal, îi simţim mirosul şi o bă­nuim la câţiva paşi de noi, dar încă nu o putem ve­dea. Bătrânul care ne este ghid stă nemişcat, sprijinit într-un băţ, aple­cat uşor înainte. Ochii lui albaştri sunt acum două linii subţiri, sub sprâncenele stufoase şi răvă­şite, încercând să pătrundă ceţurile cu privirea. Din larg ajung, totuşi, zgomote ciudate, venite până la noi parcă din altă lume. Se aud cai nechezând şi ga­lopând, ţipete ce nu se disting clar, dacă sunt de oa­meni sau de păsări, huruituri sinistre de lanţuri gre­le, ce ar putea să fie de la barjele ce plutesc în sus şi în jos, sau ar putea să fie,îmi spune bătrânul, amintirea vechiului lanţ turcesc ce era tras peste Dunăre, de pe un mal pe altul, separând țări și imperii.

Soare­le se ridi­că, cețurile încep să se risipeas­că zdrenţuite. Eu încă nu văd nimic, dar bătrânul ridi­că băţul şi arată undeva, în de­părtarea albă a ceţurilor de pes­te Du­năre:

-Uite vezi acolo e  insula Ostrov!

-Acum cerurile se desprind de pă­mânt, ceaţa se ridică în nori, şi din apele cenuşii ale Dunării creş­te spinarea unui animal uriaş,îmi arată bătrânul și eu cred că e o poveste.

 Insula Ostrov ni se arată deo­dată, gigantică şi de un ver­de cu scli­piri de smarald, pe mă­sură ce soa­rele urcă pe cer. Este insula copilăriei bătrânului.

 -Astăzi este rezervaţie natu­rală de protecţie strictă şi obiec­tiv turistic pentru turişti,adaug eu,așa ca să-l uimesc(citisem într-un pliant).

- Nu cred că un loc de o asemenea frumuseţe şi sălbăticie mai poa­­­te exista pe pământ,îmi spune șoptit bătrânul,de parcă nu a auzit cuvintele mele.

 Pe măsură ce ne apropiam, insula devenea tot mai mare. Dacă la început pă­rea spatele unui animal uriaş, încetul cu încetul, de­ve­nea un pământ întins, imposi­bil de cuprins cu privirea. Du­nărea, liniştită pentru un timp, se lărgeşte aici, şi malurile i se depărtează, parcă tocmai pen­tru a face loc Ostrovului, a­ceas­tă bucată de pământ ce a supravieţuit în mod mira­culos trecerii timpului. 

Încă de la primii paşi pe insulă, am fost surprins. Mă gândeam că pământul ei este mocirlos,un teren cum văzusem în Deltă.

- Nici vorbă!privește ma­lurile insulei sunt din cel mai fin nisip, în care picioarele ţi se afundă la fie­care pas!

Este o linişte ciudată, venită poate din pacea ape­lor, şi este incredibil cum, la fiecare pas, din acest teren nisipos ţâşneşte cea mai bogată şi sălbatică vege­taţie! Înaintăm pe insulă ca într-o Ţară a Minunilor. Iepuri uriaşi ne taie calea, peste tot sunt păsări: berze negre şi egrete,cufundari, lebede şi gâşte sălbatice. Aerul e plin de fluturi şi libelule, de gâze care mai de care mai colorate. Pacea şi armo­nia domnesc peste pădurile de sălcii albe şi roşii, pe sub care vieţuitoarele par a trăi doar pentru bu­cu­ria acestei tihne. Mă cuprinde o senzaţie de copi­lărie nesfârşită, pentru că nimic rău nu mi se poate întâmpla aici, şi simt așa o fericire.... Şi ca şi cum asta nu ar fi fost destul, într-un mic crâng, pe sub ramurile salcâmilor, mi se mai arată un miracol: o mică herghelie de cai sălbatici! Liberi, pu­­ter­nici, cu pielea strălucind în soarele amiezii. Mă privesc liniştiţi, ca pe o curiozitate. Doar când mă apro­­pii de ei prea mult, ca să-i fotografiez, se îndepărtează, urmându-şi armăsarul conducător. Ani­male superbe, rod al libertăţii totale.

-Cel mai greu este pentru ei iarna,îmi spune bătrânul, când mâncarea este puţină şi pe Dunărea îngheţată pot trece lupi. Dar s-au adaptat.

Caii sălba­tici care pasc aici se feresc din ca­lea noastră. Urcăm. De sus, se vede de jur-împrejur întreaga insulă şi Du­nărea care o înconjoară. Apa are o altă culoare, mai deschisă, şi cumva este mai stră­lu­citoare şi mai liniştită

Ne-am întors cu barca pe malul Dunării. Apele marelui fluviu erau agitate şi sclipeau învolburat-cenuşiu. Câţiva pescari erau cu bărcile trase pe mal şi îşi re­parau plasele.Ne spun cum  noaptea aştep­tă să tragă  plasele şi aud caii cum nechează, le simt pe ape copitele bătând pământul. Ei cred că sunt caii bunicilor,că Dumnezeu i-a eliberat, şi acum sunt ai lui. A început să plouă mărunt.

Prin ceaţa care se lasă, Os­trovul se vede tot mai greu, învăluit parcă de fumuri ce vor să facă insula nevăzută, să o ascun­dă de oa­meni,de lume. Pe apele Du­nării eu tot aud neche­zatul cailor liberi,sălbatici din Os­trov.

un test ușor(pentru vacanță)

TEXTUL 1

,,În spaţiu tainic, fără mărturie,
mă alesei cândva făptură vie.
M-au făurit râzând, cântând, părinţii.
Ei, ţesătorii vieţii şi ai morţii,
mi-au dat ce-ngăduise soartea:
au pus în mine soarele şi noaptea,
şi mi-au adus un drum în faţa porţii.

Acesta-i drumul tău, mi-au zis părinţii,
porneşti din văi s-ajungi în slava minţii."
Pe cale-n lumea neagră am plecat.
Umblam, vedeam, dar nu mă închegam.
Vedeam, umblam, dar încă nu eram.
Prin anul lung, ah lung, de altădat'
de-abia iubirea m-a întemeiat.”

                          (Lucian Blaga,,Anii vieții”)

TEXTUL 2

,,Concediile din anii comunismului rămîn memorabile, fiindcă există o serie de activităţi pe care copiii le făceau împreună cu părinţii, conform unui program prestabilit.

   La mare: ne trezeam la 8, ca să prindem cu toţii ultravioletele, apoi, ne prăjeam la soare, ne bălăceam, jucam jocuri cu mingea, făceam castele, mîncam clătite, iar gemul de caise amestecat cu nisip ne scîrţîia printre dinţi, ne întorceam la hotel, mîncam la prînz ce ne dădeau la cantină, tata cerea în plus chifle,noi – Brifcor, dacă aveam noroc – Pepsi, părinţii trăgeau un pui de somn după masă, noi ne plictiseam, uneori ne jucam în faţa hotelului cu alţi copii cu părinţi care dormeau, mergeam din nou la plajă, mîncam lubeniţă sau piersici atît de coapte, încît zeama ne lipea degetele şi trebuia să ne băgăm iarăşi în apă, mama stătea cu un prosop pe spate – se arsese de dimineaţă, apoi seara ne plimbam prin staţiune, jucam minigolf, mîncam cu toţii îngheţată, mergeam la Luna Park, noi ne dădeam în Tagada sau ne ciocneam cu maşinuţele, ei se uitau şi ne făceau cu mîna, ne întorceam la hotel, tata vîna ţînţari, mama cerea la recepţie să schimbe patul pliant, era abia ora 11, stăteam pe balconul care comunica cu alte balcoane şi ascultam ce-şi spuneau alte familii care în ziua ce tocmai trecuse făcuseră aproape aceleaşi lucruri, cu mici variaţiuni.   

  La munte – făceam programare la gazdă, soseam, stăteam în camera cea bună cu vedere la stradă şi la Caraiman, dacă prindeam 23 august vedeam seara Crucea luminată, la baie era boiler, gazda ne atrăgea atenţia să nu facem apă pe jos, dimineaţa plecam pe munte, urcam la Gura Diham sau la Poiana Izvoarelor,noi – Brifcor, culegeam zmeură, dacă nu trecuseră „pe traseu“ alte familii înaintea noastră care s-o fi cules, seara ceream zahăr gazdelor, ca s-o mîncăm, ei stăteau la masa de sub nuc cu gazdele şi povesteau, noi ne plictiseam, ne plimbam prin staţiune, ne întîlneam cu alţi copii, în tabere, în treninguri bleumarin, care mergeau încolonaţi, mîncam îngheţată, a doua zi ne durea gîtul (sau făceam urticarie de la zmeură şi luam clorocalcin), uneori urcam cu telefericul la Babele, cumpăram brînză de la ciobani, le rugam pe gazde să ne depozităm brînza în frigiderul lor, gazdele ne procurau lapte de vacă, noi ne strîmbam şi spuneam că ne place mai mult „cel de Alimentara“, cîntam pe munte marşuri sovietice învăţate de tata în armată, ajungeam la Mălăieşti şi ne miram cum de nu era curent electric, urcam pînă la Omu, era frig, făceam poze cu Smena, a doua zi ploua, iar cînd plouă la munte, n-ai ce face, stai în cameră şi aştepţi să treacă timpul care a mai rămas pînă la finalul „sejurului“. 

   Toate aceste amintiri sînt atît de mult legate de părinţii mei, încît nu-mi mai dau seama cît de mult fac parte din viaţa mea şi cît din a lor, de parcă timp de 10-12 ani am fi fost în permanenţă o entitate tricefală. În acelaşi timp, sînt amintiri comune pentru o generaţie, căci nu făceam nimic deosebit faţă de alte familii cu copii, în vremuri socialiste. Dacă nu era Venus, era Saturn, iar dacă nu era Buşteni, era Călimăneşti, dacă nu era urticarie, era amigdalită. Aceleaşi lucruri se întîmplă şi acum, posibil la Albena, în Creta sau la munte, în Alpi. Este vorba despre acea perioadă pe care, adult fiind, încerci să o recuperezi, amintindu-ţi detalii nesemnificative din micul univers în care figurile centrale erau invariabil mama şi tata.”

                                     (Adina Popescu,,La munte,la mare,în orice împrejurare”-dilemaveche.ro)

Cerințe:

==o temă comună celor două texte este TIMPUL:în poezie:apariția unei noi vieți,formarea,desprinderea de cei ce i-au dat viață,iubirea.Adina Popescu relatează ca-ntr-un jurnal de vacanță timpul petrecut cu familia la munte,la mare,momente în care a trăit alături de familie întâmplări normale ale vieții.În ambele texte există apropierea ,înțelegerea,iubirea alături de familie,părinți.

==mesajul transmis de poezia,,Anii vieții”

Tema abordată în poezia ,,Anii vieții” este des întâlnită în creațiile lui Blaga: cunoașterea ca o condiție a desăvârșirii spirituale. Totodată, poetul face referire la evoluția ființei umane, din momentul când se naște, până când cunoaște viața,adevărul,iubirea și se simte cu adevărat împlinit.

Poezia este structurată în două strofe a câte șapte versuri al căror mesaj este că drumul în viață este călăuzit de iubire.

  Prima strofă face referire la momentul venirii pe lume,dintr-un loc al misterului,al formării ființei, „făptură vie”, creată„făurită” prin râs și„cântec”,bucuria de a fi a părinților„țesători”,făuritori ai „vieții și ai morții”,al unui început de viață.Darnici au revărsat peste prunc,,soarele”cu lumină și căldură,dar și,,noaptea”cu misterele,durerile,căutările ei.,,În fața porții”,loc al intrării în viață,i-au adus,,un drum”,linia vieții,a călătoriei spre cunoaștere,este desprinderea de părinți.Va porni ,,din văi”,de jos,din necunoaștere spre marile încercări ale vieții până la înălțare.Va cutreiera continuu drumurile vieții în timp,prin ,,lumea necunoscută,până va găsi realizarea speranțelor,iubirea,credința,lumina,adevărate miracole pe care se va sprijini în viață.

  Există multe metafore:,,spațiu tainic”,loc al formării pruncului;părinții,,țesătorii vieții și ai morții”,făuritori ai ființei;,,drumul”,viața cu lumină,bucurii,încercări,dureri ;,,lumea neagră”,străină cu dorința de căutare,cunoașterea spre împlinire,realizarea visurilor,speranțelor;,,anul lung”-timpul căutărilor.Verbele la timpurile:imperfect:,,umblam,vedeam”se repetă ca o căutare continuă în timpul fără măsură;și cele la perfectul compus al evenimentelor par că vin dintr-un trecut îndepărtat.Rima versurilor este împerecheată,iar măsura versurilor este de 11 silabe. 

 ==asociază poezia,,Anii vieții” cu un alt text literar

În poezia,,Anii vieții” poetul retrăiește momente ale vieții:de când se naște, până când cunoaște viața,adevărul,iubirea și se simte cu adevărat împlinit,înțelege că maturizarea sa înseamnă descoperirea iubirii.Și în ,,Amintiri din copilărie”,Ion Creangă priveste înapoi cu ochii copilului de odinioară, lipsit de griji, preocupat de jocurile sale și nu de viața zilnică a oamenilor.Momentul despărțirii de lumea fericită a satului,a familiei sale înseamnă maturizarea lui,va pleca,,silit”după voia mamei,se va desprinde pentru totdeauna de,,ceea ce-i era drag.”

==consideri că dezvoltarea personală/formarea personalității are legătură cu vacanțele petrecute cu familia?scrie un text argumentativ în care să susții răspunsul la întrebarea de mai sus,valorificând textul 2 și experiența ta personală.

Călătoriile sunt un pas important spre dezvoltarea personală: ele ne lărgesc orizontul, dezvoltă empatie culturala și ne oferă o mai bună înțelegere a lumii. O astfel de experiență, cum este vacanța în familie prezentată de autoarea Adina Popescu, vine cu un răspuns emoțional despre felul în care familia devine un mic univers.În aceste călătorii,vacanțe, oriunde ar fi ele,cei din famile trăiesc o serie importantă de senzații și sentimente pe care altfel nu ar avea cum să le aibă.

În opinia mea,putem vorbi,precum autoarea, de întâmplări banale sau neobișnuite în excursiile pe munte, de senzația de relaxare de la malul mării, de bucuria descoperirii unor locuri noi. Toate acestea sunt mult mai intense decât emoțiile aduse de lucruri materiale.

Cred că părinții doresc să-i aducă mai aproape pe copii și atunci le oferă experiențe, nu obiecte. Nu doar copiii au de câștigat în vacanță cu familia, ci toți membrii aceștia. La finalul călătoriei s-a dovedit că sunt mai fericiți și mai uniți. Cred că plecarea în vacanță cu familia mă face mai fericit,pentru că pe alte meleaguri simt că suntem altfel.Autoarea a prezentat un film al concediilor alături de familie.Poate că nu i s-a părut nimic deosebit,dar au fost ei,familia,au trăit alături,au stat departe de grijile zilnice de acasă,au respirat aerul de mare,de munte,au întâlnit alți oameni,au mers prin locuri noi...au fost împreună!

Astfel pot spune că de-abia aștept să plec cu familia:părinții,un frate, doi bunici,doi căței într-o mașină maaare.Drumul e minunat,vorbim deschis,povestim,ne amintim numai cele plăcute,cântăm,râdem de lătrăturile cântate.Acasă nu e așa...acum văd altfel lumea,mă minunez de fiecare peisaj,sorb cu plăcere apa de izvor,învăț să mă orientez în pădure,stau nemișcat,când trece cu pas ușor o vietate,număr stelele și rostesc numele lor spuse de bunicul,mănânc fructe din copacii sălbatici,alerg desculț prin iarba dimineții.Iar seara mă simt mai fericit,am învățat multe despre natură,pe cei de lângă mine îi văd prieteni și aș alerga spre fiecare să le spun că parcă am mai crescut,dar mi-e de ajuns privirea fiecăruia care mă aprobă.

În concluzie,pot spune:da!fiecare vacanță mă transformă,mă face mai bogat sufletește și pentru asta mulțumesc lumii,celor dragi că există și eu exist în această lume.