,,Cu toate stăruințele mele, până să sfârșesc scrisoarea,
Ilie Chioarul n-a vrut cu niciun chip să se așeze pe scaun. În picioare, lângă
birou, nu-și dezlipea ochii de la foaia pe care se înșirau slovele. Ca toți
neștiutorii de carte, socotea scrisul o tainică vrăjitoare pe care nu îndrăznea
să o turbure.
În mâinile uriașe
și păroase, își frământa pălăria, țistuindu-și băiatul neastâmpărat. Dar
copilul pierzând sfiala de la început, în vârful picioarelor, se apropia de
cadrele de pe pereți, de rafturile bibliotecii, de statuetele așezate pe
etajere, cercetând totul cu ochi uimiți și lacomi.
Pe sub gene îl urmăream din când în când, cum abia
îndrăznea să atingă o carte ori să răsfoiască un album. În privire îi
străluceau atâta curiozitate inteligentă și atâta dorință, că i-am făcut semn
rumânului să-l lase în pace.
Apoi, încheind
scrisoarea pe care plugarul o înfășură, cu deosebită grijă, în basma și o
strecură în chimir, am ieșit să-l întovărășesc câțiva pași, la vale, spre sat.
Încetinind mersul sub teii care stropeau încă picuri de ploaie, i-am dat câteva
sfaturi. I-am hotărât și un mic ajutor, cât timp copilul îi va umbla prin
școli. Turburat, nu găsea cuvintele cu care să-mi mulțumească îndestul.
Iar cum băiatul trecuse înaintea noastră, călcând cu
picioarele goale pe o potecă udă, fără grijă, și șfichiuind cu o nuia crengile
teilor, din care se scutura un ropot de stropi, ne-am trezit îngândurați
deodată amândoi. Vietatea aceasta, neisprăvită, crudă, deprinsă încă să nu se depărteze
de vatră mai mult ca un pui de aripa caldă a cloștei, începând de mâine va fi
împinsă fără milostivire în viață. În internatul acela din Iași, unde
răspunsurile lui istețe îl făcuseră primit la învățătură, peste câteva zile va
fi prins în cleștele puternic al grijilor, din care strânsoare nu-i va mai fi
îngăduit să scape niciodată. Scrisoarea mea pentru un atotputernic de acolo nu
avea să-i ușureze cu mult amarul... Cu ochii abia deschiși la arzătoarea
mistuire a vieții, va începe de fraged munca cea silnică.
Badea Ilie îmi
împărtăși nu știu pentru a câta oară bucuria și îngrijorările. Petrică al lui
minunase de la început învățătorul. Între oameni necăjiți și simpli, răsărise
deodată cu o minte ascuțită, luminoasă ca o floare rară, crescută între
buruieni de rând. Căci muncitorul care pășea rar alături de mine recunoștea cu
umilință că nici el, nici nevastă-sa n-au strălucit vreodată prin cine știe ce
ascuțime de minte. Copilul acesta le venise ca un har dumnezeiesc, să le aducă
bucurie, și în viața lor întunecoasă și cu cerul închis, nădejdi îndrăznețe.
Acolo, la școala unde umblă atâția feciori de domni, învățătura îi va fi mai
ușoară. Se va deprinde cu alte obiceiuri; se va pregăti pentru lumea în care
fără doar și poate, îl vor înălța cărțile.
Aceste gânduri mi le împărtășea tărăgănat Ilie Chioarul,
ciugulind în treacăt spicul răscopt a ierbei printre care curgea poteca... Și
grăind, cu privirea își dezmierda odrasla care ajunsese departe, vioi și
neastâmpărat ca un adevărat fiu al câmpurilor.”
(Cezar Petrescu, Fiul câmpurilor)
Petrică este
personajul principal al fragmentului,,Fiul câmpurilor”,titlul numește copilul dintr-un
loc al începutului de lume,spațiul ideal unde omul poate trăi bucuria vieții.
Pentru a-l
caracteriza pe băiat,autorul foloseşte atât caracterizarea directă, cât şi cea
indirectă.
Caracterizarea
directă este făcută direct de narator, precum şi de alte personaje.Naratorul
este cel care, compunând o scrisoare-recomandare pentru băiatul ce va pleca la
o școală din Iași,îl observă,,pe sub gene”cum fără timiditate,înaintând
încet,examinează curios,dornic de a descoperi noul cu ochii,,uimiți și
lacomi”.Nu-ndrăznește să atingă cărțile din bibliotecă,le privește cu
respect,iar privirea nobișnuită exprimă dorinţa de a cunoaşte, de a şti, de a
afla ceva nou.Tatăl său,om simplu,neștiutor de carte, îl urmărește cu grijă.
După ce scrisoarea este terminată,strânsă cu grijă de tatăl său,pleacă înaintea
adulților,se joacă cu crengile teiului ca un copil fără grijă.Interesant este felul
în care-l descrie naratorul:o fiinţă înzestrată cu însușirea de a
simţi şi de a se mişca,încă fără niciun rost,natural,spontan,nevinovat, va fi aruncat
în vârtejul vieții.Fusese primit la studii datorită agerimii minții,dar în
curând va fi prins în neliniști,preocupări din care nu va avea niciodată
scăpare.
În cuvintele naratorului se deslușește
amărăciunea,îngrijorarea ,pentru că băiatul va intra în altfel de viață decât
aceasta inocentă,naivă pe care o străbate cu picioarele goale,simțind puterea
pământului.Era o apariție neobișnuită,excepțională
între,,oamenii necăjiți și simpli”,obișnuiți,umili ca tatăl său,apăruse în
lumea acestora,,ca un har dumnezeiesc”cu daruri ale minții și
sufletului,voință, bunătate,înțelepciune,el va fi acela care va aduce
înnoire,speranță.În lumea nouă în care va pătrunde învățătura îl va înălța,îi
va înnobila sufletul, va deveni un om deosebit, important; distins.Alături de
narator,badea Ilie,tatăl, își urmărește cu privirea fiul sprinten,înflăcărat,ce
pleca să-și întâlnească destinul.
În caracterizarea
indirectă este urmărit comportamentul personajului: Petrică este
curios,neliniștit,dornic de a porni pe un drum,prilej de inițiere,al pregătirii
de a intra ,învățând,într-o lume nouă.Cercetează curios cărțile din
bibliotecă,cu îndrăzneala și naivitatea unui copil isteț.Inteligența lui a fost
recunoscută de învățătorul său,dar și de oamenii din școlile înalte ale Iașului.Se
desprinde de lumea în care și-a trăit primii ani,dorind ascensiunea vieții prin
învățătură. Pornește pe drumul cunoașterii în picioarele goale,desculț,cu
simplitate,este ieșirea din universul inocent al copilăriei într-o altă lume în
care învățătura îl va înălța.
Autorul este evident binevoitor față de tatăl
băiatului,om simplu,dar ce-și dorește ridicarea fiului său prin învățătură,iar pentru băiat nutrește simpatie.
Naratorul este vocea care povesteşte întâmplările, el
face parte din lumea textului,de aceea narațiunea are un caracter subiectiv ,iar
naratorul foloseşte persoana I, întrunind statutul de personaj -martor al
evenimentelor.
