Priveam cerul ce-și schimbase culoarea din albastrul
senin al începutului de toamnă într-un cenușiu ce era străbătut de nori albi ca
niște fulgi singuratici, mărginiți cu lumină roșiatică.Lunecau domol duși de
adieri de vânt... Și-atunci mi se părea că totul din jur încremenește în parcul
în care mă aflam,iar florile care colorau
pajiștile -sfioase şi nemişcate, își înclinau spre pământ petalele încă strălucitoare, sub adierea vântului
răzleţ, ce se strecura din
ascunzătorile frunzişurilor întunecoase.Ascultam murmurul domol al liniștii
și-l simțeam ridicându-se ca o muzică fermecată a întunericului... și iată că pe cer se aprinde
ca o candelă luna rotundă cu sclipiri argintii şi reci.
Și dintr-odată numeroase
mulțimi de nori au apărut fără veste şi au acoperit cerul.M-am simțit
înconjurat de neguri ce deveneau fantasme care cu brațe de fum chemau
tunetele,fulgerele cu sclipirile lor orbitoare
de lumină frântă.Liniile dansau fantastice pe întunecimile nopţii,tunetele
văzduhurilor făceau ca cerul să răsune, pământul să se cutremure,iar eu auzeam
pașii unor uriași din poveste cutreierând pământul. Ascuns într-un adăpost
alături de câțiva oameni plimbăreți am privit prăvălirea apelor cerești ce se rostogoleau
cu furie asupra pământului, cu zgomot.Picăturile mici se transformau rapid în
globuri de apă ,iar trotuarul din fața mea devenise o scenă de dans.Uimitoare
era perdeaua de apă ce mă izola de restul parcului,așa de deasă era ploaia
-șuvoi.Îmi spuneam că văd un potop ca pe vremea începutului de lume... și
totuși aerul devenise curat,pur.Ploua torențial,continuu ,crengile rupte își
căutau adăpost la rădăcina copacilor unde
nu de mult erau sprijin pentru zburătoare,căteva frunze veștejite se srânseseră
într-o grămăjoară care ,poate,va deveni adăpost pentru vreo vietate rătăcită.
Tot zbuciumul naturii era ascultat ca un cântec de jale,de dor după zilele cu
soare,cu zbor,cu verdele verii.Deodată pe cenușiul ploios o pasăre mică s-a
încumetat să sară pe o ramură unde o frunză verde se legăna și-atunci
neliniștea,frământarea din jur a încetat, iar pe cer am văzut o stea sclipind
timid.Aș fi vrut să mă-nconjoare curcubeul multicolor,dar era noapte și urmărit
de licărul stelei am plecat pășind cu grijă printre lacurile străzii,ce se
târau spre pământul însetat. Am mângâiat clipa fericită cu speranța că voi fi
urmat de luna ivită din nou printre copacii triști și părăsiți... Ploaia ce a
trecut a înseamnat graţie,dansul cerului coborât spre pământ,iar în gând îmi
spun că fără ploaie, nu ar fi viaţă și-apoi ce?!?!!!norii s-au transformt în
picături de ploaie, ca să îmbrăţişeze pământul și oamenii....
Mâine va fi o
nouă zi și poate cu soare....
