Solstițiu de vară fericit pentru voi toți!
SÂNZIENELE---zânele fete--flori
În preajma solstiţiului de vară, câmpurile şi poienile sunt ţesute cu mări imense de flori galbene, înalte şi parfumate, aromând puternic a fân cosit şi a miere. La cea mai mică atingere sau adiere de vânt, se scutură din ele o ploaie fină, de pulbere de aur. Sunt florile solstiţiului de vară, iubitoare de lumină şi soare, având şi culoarea lui, iar viaţa lor este scurtă, de numai două sau trei săptămâni, atâta vreme cât regele cerului se află încă la apogeu. Imaginea lor suavă le-a făcut ,,Zânele florilor de câmp", iar parfumul adormitor, nesemănând cu al niciunei alte flori şi cu al tuturora, le-a ridicat la un rang atât de înalt, încât se bucură de o sărbătoare a lor pe tot cuprinsul pământului, cum nu se mai întâmplă cu nicio altă floare. Culoarea galbenă a Sânzienelor este cea a soarelui, cea mai caldă dintre culori, alături de albastru şi roşu, culoarea zeilor, a aurului, asociată misterului, reînvierii, veşniciei şi nemuririi; culoarea pământului roditor a spicelor date în copt, cea mai pământească dintre culori. Galbenul de esenţă divină, exprimând spiritualitatea cea mai înaltă, este asociat şi căldurii, voioşiei, fecundităţii, magiei, legăturii cu izvorul vieţii. De aceea, florile galbene de sânziene intră în numeroase practici magice închinate soarelui ,focului ceresc, luminii şi vieţii, sub toate aspectele ei, incluzând şi moartea. Aceste flori marchează timpul într-un mod evident.Ca doamne ale florilor ce sunt, sânzienele galbene intră într-o mare diversitate de practici magice..
Sfârșit de iunie...dimineața de Sânziene..Din păienjenișul de drumuri care brăzdează codrul de la marginea orașului se desprinde la un moment dat o poiană mai largă, unde pădurea se retrage spre cer și piatra se acoperă cu iarbă.
Atunci am văzut pentru prima o piatră ciudată, chiar lângă stejarul ce părea o cetate,așa de mare era trunchiul.Era o piatră apărută din adâncurile pădurii și ale cețurilor, albă, uriașă, puțin înclinată, ca și cum s-ar fi clătinat sub apăsarea timpului. De departe, arăta ca o mare siluetă omenească alburind printre copaci. De aproape, fuioarele cețurilor de căldură se agăța de ea. O ating și eu, cu inima tremurând, nu știu de ce. E o piatră veche, grea, așezată ciudat, acoperită cu semne nedeslușite. În mijloc e o scobitură în care, poate, s-a aflat cândva un ascunziș, ca și cum niște mâini enorme ar fi săpat o groapă pentru a-și ascunde singurătatea.Mă întreb: Cine a pus-o aici? De ce? Ce e cu trupul acesta din piatră străjuind ascunzișul pădurii? Trebuie să se fi petrecut ceva important aici.... și așa am stat un timp acolo, trăgând în piept subțirimea diafană a cețurilor țesute între stejari, trăgând cu urechea la curgerea vântului și la zgomotele mărunte ale pădurii. Era o taină acolo. Ceva nefiresc. O poveste pierdută, închisă în tăcerea de piatră a locului. Un înțeles tulburător și neclar, care mă ispitea să-l dezleg,apoi am auzit o voce suavă chemând soarele...Am fugit, rătăcind pe cărările aburoase,dar mi-am însemnat totul în minte, ca să nu uit drumul pe care urma sa mă întorc.Ceva mă-ndemna să-mi întorc privirea și-atunci le-am văzut pe ele,Sânzienele,ființe ireale, fantastice, făpturi luminoase din aer, albe, frumoase.Fuioarele ușoare de vânt se transformaseră în zâne cu părul galben și rochii albe de abur.Dansau o horă amețitoare, cântând în aer cu glasuri nemaiauzit de armonioase.
