Din cuvinte și din amintire Eminescu se-ntrupează iar....ca un cântăreț rugând iubirea să apară,să-i dea lumină basmului ce i l-ar spune e,crăiasa din poveștile copilăriei,atunci când amintirile,când marea îl va-ntreba:ce e amorul?iar EL cu suflet trist va iscodi cânturi .Se-ntreba de câte ori viața îi va aduce despărțirea de o dragoste adevărată,iar în freamătul de codru se va lăsa acoperit de flori de tei,cu sufletul iubind în taină,cu dorința unui singur dor ca sara-n asfințit să stea-n cerdac numărând stele-n cer.Când se bate miezul nopții,fascinat de un Luceafăr,cuprins de-un farmec trist și ne-nțeles ca umbra va auzi doar glasul vechilor păduri: Lasă-ți lumea ta uitatămi te dă cu totul mie,
de ți-ai da viața toată....
