,,Moș Miron,prisăcarul,înălță atunci obrazul încrețit de
râs,a veselă primire:
-Ți-ai mai adus aminte de prisaca moșneagului,Mihăiță?
-Au trecut trei zile de când n-am mai dat pe-aicea,moș
Miroane...Îmi era dor...
-Tare-aș vrea eu să știu,de ce anume îți era dor?îl
necăji prisăcarul.Te-a prins dor de poveștile moșneagului,ori,mai degrabă,de
dulceața fagurilor?
Mihai rămase în picioare,la marginea prispei,cu o ușoară
mâhnire în ochi.Știa că numai îl zădărește moș Miron,fiindcă nici el nu crede
într-adevăr că dorul de miere îl aduce;dar nu-i veneau la îndeamnă asemenea
bănuiri nici sub chipul de glumă,mai ales în fața unui străin.
Moșneagul râdea înainte,cu spatele rezemat în perete.Cutele
mărunte ale obrazului porneau din jurul ochilor ca două cheotori și se pierdeau
în barba albă,revărsată pe piept.Prisăcarul era un bătrân frumos ca sfinții
icoanelor...și îi râdeau ochii de mereu altfel de gânduri năstrușnice.
-Nu-mi răspunzi?Cred și eu,Mihăiță...Nici nu-ți dă mâna
să răspunzi...
Mihăiță se apără moale:
-Știi bine că nu mă bat eu după faguri,moș Miroane...Am
venit la tine,fiindcă te știu om de treabă...
-Taman așa zice și vulpea.Cică-i acră poama,dacă n-ajunge
la dânsa...
Mihai făcu semn de plecare....Moșneagul îl prinse de mână:
-Ia rămâi colea lângă moșu,Mihăiță...Se poate una ca
asta,să pleci?Greu ai s-o duci în viață,băiatul moșului,dacă le pui pe toate la
inimă!Stai aicea,lângă mine,să isprăvesc vorba cu nepotul meu,care se cheamă
că-i și el pe ducă.Pe urmă,vom grăi noi de-ale noastre”...
(Cezar Petrescu,Romanul lui Eminescu)
(prisăcar-crescător de albine
a
zădărî-a sâcâi
cheotoare-ochiul
prin care trece un nasture)
personajul: moș Miron
Moș Miron este
personajul principal al fragmentului,numele de,,moș”arată vârsta
înaintată,este un titlu de respect pentru anii vieții.Îndeletnicirea lui este
de a crește albine și astfel anii i-au dat înţelepciune şi un spirit al
cunoașterii.
Pentru a-l
caracteriza pe moș Miron autorul foloseşte atât caracterizarea directă, cât şi
cea indirectă.
Caracterizarea
directă este făcută direct de narator, precum şi de alte personaje.
Din spusele directe ale naratorului,moșul îl primește pe
Mihăiță(Mihai Eminescu),alintându-l cu bucurie,în prisacă-loc al echilibrului,al
cunoașterii,al dragostei.Aici era un întreg univers al poveștilor,al dulceții
mierii.Naratorul îl descrie,privindu-l,,rezemat în perete”ca pe un tablou,cu
chipul brăzdat de încrețiturile lăsate de anii prin care și-a trecut viața.Cutele
adânci de pe față sunt încrețituri ale timpului și se ascund în barba albă,ce-i
dă chipului un aspect frumos și cuviincios,puternic și ocrotitor,asemenea unui sfânt din
icoane.Interesanți sunt ochii,oglinda unui suflet plin de bucuria de a trăi
alături de vietățile miraculoase ce răspândesc norocul,ele,albinele i-au dat
înțelepciune,frumusețea vârstei.
Modalităţile de caracterizare indirectă sunt în special
comportamentul şi vorbele personajului, dar şi felul în care este îmbrăcat şi
chiar numele lui:este un moș hâtru,pus pe glume,se preface că nu-nțelege vorbele
băiatului și-l aseamănă cu zicala vulpii și a strugurilor acri, explicându-i
astfel că în măsura în care se regăsește
pe el sau pe cei din jurul său va ajunge să se cunoască.Dorește să-l aibă
aproape și,necăjit,constată că băiatul se supără mai mult decât trebuie,că nu-i
înțelege glumele,poate și din cauza vârstei fragede,poate c-ar trebui să se
producă o profundă răsturnare a sistemului de valori,astfel în anii viitori va
avea de suferit,neînțelegând adevărurile ascunse ale cuvintelor.Felul în care
vorbește îi arată vârsta,este încet la vorbire, el se gândeşte bine şi apoi
vorbeşte, este cumpătat,chiar dacă este glumeț,hazliu,are simţul măsurii, ştie
să chibzuiască bine înainte de a vorbi. răspunde calm şi liniștit, aduce
vindecare şi mângâiere.Gesturile lui sunt tandre,protectoare.
Mihăiță este
timid,nehotărât,inocent,nu-nțelege glumele moșului,luând în serios tot ce-aude,dar
în vizita lui va primi o adevărată lecție de viață: va înțelege de ce este
atras de prisaca moșului-acolo este locul căldurii unui suflet,al
înțelegerii,al prieteniei.Este un loc sacru dominat de un om din ale cărui
cuvinte culege ca o albină nectarul,dragostea de oameni,armonia,comunicarea,se
va maturiza,va dobândi înțelepciune,se va înfrupta din mierea vieţii, dar se
va strădui să o obţină,îi va conferi existenţei un înţeles.
Dialogul dintre
cele două personaje este asemenea unei învățături:orice viață se trăiește cu
fruntea sus, spatele drept, inima ușoară și nu prea în serios, acceptând ceea
ce este, schimbând ceea ce se poate, lăsând în urmă ceea ce împovărează,
privind în viitor cu speranța și credință.
În concluzie,
prin moș Miron, autorul a conturat un anumit tip care oferă sfaturi de
bine,iar,,Mihăiță”îi este recunoscător
pentru ele. Cuvintele utilizate au
caracter popular, autorul folosește, prin narațiune și dialog, cuvinte uzuale
pentru mediul unei prisăci în care se desfășoară acțiunea, iar zicătorile
utilizate au rolul de marca și accentua caracterul vorbit al vocabularului
folosit.
