,,Călătorie
în jurul casei mele”de Adina Nanu este
o minunată carte-album, respiră prin toate filele farmecul unei
epoci trecute cu bucurii simple, dar autentice, precum petrecerile şi
adunările cu prietenii, armonia vieţii de familie, educaţia şi
studiul ca forme de erudiţie.
Picturile
ce însoţesc textul denotă un stil foarte personal, o măiestrie a
vorbei cât şi a penelului.
Tema
principală este istoria casei copilăriei, de la construirea ei ca
un cuib al familiei, la pierderea nedreaptă din anii comunismului şi
până la recuperarea ei cu peripeţii şi este, implicit, povestea
generaţiilor care au locuit-o.
Cheia
cărţii se găseşte la finalul ei, în desenul ca o secţiune a
unui copac, cu explicaţia: „Omul e ca un pom, care începe prin a
fi un vlăstar subţire în jurul căruia fiecare an adaugă un cerc.
Ca să trăiască, trebuie ca seva să circule prin toate tuburile
deopotrivă, ca toată viaţa să rămână vii şi copilul şi
tânărul din adâncuri, deşi nu se mai văd la faţă”.
Povestea
începe după primul Război Mondial, când Bulevardul Aviatorilor
era doar o câmpie întinsă pe care pășteau oile, mărginită de
lacuri, la capăt de oraș. Părinții au construit casa cu parter
înalt și verandă în stil românesc, iar Adina - singurul lor
copil - a crescut fericită alături de mama cu glas de soprană și
tatăl cu douăzeci de ani mai în vârstă, dar sprinten și pus pe
șotii. Seninătatea însorită a acelor ani s-a curmat, însă,
odată cu naționalizarea din 1951 și, la scurtă vreme, cu
rechiziționarea casei de către comuniști, în 1952. Rămasă pe
drumuri, familia s-a mutat cu tot cu mobilă, pian și motan lângă
Cișmigiu, la proaspăta soacră a Adinei (Theodora Cernat Popp),
într-o casă cu camere înalte și însorite, unde intimitatea
lipsea cu desăvârșire din programul zilnic. Desenele și
picturile ce însoțesc gândurile autoarei reprezintă un adevărat
jurnal vizual al vremurilor, completând goluri și continuând
povestea acolo unde amintirile se destramă. Adina Nanu spune că
desenele sale sunt singurele legate de realitate, fiindcă jurnalul
ținut de la unsprezece ani (la care autoarea apelează prin
fragmente în text) este mai degrabă personal decât documentar.
Artista
desenează dinainte de trei ani și, din fericire, multe din
lucrările ei au rezistat trecerii timpului, inclusiv unul din
primele desene.Din imagini ne privesc mama și tatăl artistei, soțul
Rareș Popp, fiica Unda, nepoți, strănepoți și o mulțime de
prieteni, colegi și profesori, inclusiv călugărițele sobre de la
liceul de pe Pitar Moș. Imortalizate de penelul Adinei, putem vedea
figuri cunoscute precum Corneliu Baba, George Călinescu, Cecilia
Cuțescu-Storck sau Olga Greceanu. Însă autoarea vorbește și de
oameni aproape necunoscuți generațiilor noi, ca Eugen Schileru sau
Ion Frunzetti, care, de teama cenzurii comuniste, și-au risipit
talentul și inteligența în discursuri ce s-au pierdut. Toți
acești oameni își au locul lor în poveste, căci Adina Nanu pare
să își amintească totul cu o acuratețe uimitoare, cu multe
detalii picante și cu o sinceritate surprinzătoare.Călătoria în
jurul casei este presărată cu istorioare amuzante și incredibile,
după caz. Aflăm despre responsabilul străzii, om cu origine
sănătoasă, care intra pur și simplu în casă, pentru a trage un
pui de somn pe canapea; despre nunta în rochie de mireasă
împrumutată, cusută din mătase de parașută; despre pilaful
pregătit sub plapumă, în vremea când gazele erau tăiate
frecvent; despre Andrei Pleșu, pe atunci student în anul IV la
Arte, care i-a luat apărarea la o ședință comunistă; despre
meditațiile de istoria artei pentru una din fiicele lui Gheorghe
Gheorghiu-Dej; despre vizita lui Zeffirelli și Jeremy Irons în
podul casei din Aviatorilor, pentru filmarea unor scene din Callas
Forever.
Tonul
Adinei Nanu este direct, sincer, fără zorzoane verbale, fără
inutilități, cu o doză de umor subtil și neîntrerupt din
optimism.
