Mi-am dorit mereu să merg cu trenul...oriunde,numai tren să fie.I-am spus
dorința tatălui meu,iar el a zâmbit și mi-a spus în glumă că în concediu vom
merge într-o călătorie,secret-nu știe mama,dar.. cu mașina.Apoi a adăugat tot
zâmbind:
-Cine mai merge astăzi cu trenul?
-Noi vom merge,după cum dorești,mi-a șoptit bunicul la ureche.
-Hai să mergem!am strigat,îmbrățișându-l.
Tata ne-a rezervat bilete dus-întors și iată-ne în gară.Peronul nu era prea
aglomerat,iar eu respir și aici aerul de vacanță,care-mi face bine,bine de
tot...Oameni în uniforme albastru-închis cu caschete roșii treceau printre
călători-erau ceferiști,adică lucrători la calea ferată.Trenul a sosit lent,de
parcă era în vizită,iar noi ne-am urcat prin ușa deschisă de un controlor
amabil,ce saluta pe fiecare om.M-am simțit foarte important!Ne-am așezat pe
locurile noastre,eu la geam,fiindcă eram curios să văd filmul locurilor pe unde
vom trece.Și deodată am auzit un șuierat,apoi un scrâșnet de roți și trenul a
pornit încet,apoi mai repede și mai repede.Da!eram ca-ntr-un
film:case,arbori,oameni,toți defilau rapid prin fața mea.Apoi,o întindere verde
imensă și din loc în loc câte un om departe ca un pitic.Casele alergau,stâlpii
păreau picioarele unor uriași,păsările-niște stele căzătoare din cerul ce se
apropia și se depărta.Fascinant!
N-am observat când, pe scaunul din fața mea,s-a așezat un domn
cu părul alb,ce purta straie ciudate.
-E din Maramureș,mi-a șoptit bunicul,iar necunoscutul a zâmbit și cu o mână
noduroasă mi-a arătat muntele ce se vedea în depărtare.
-Acolo au fost demult lupte crâncene și,fără să-l întrebăm ceva,a început
să ne povestească întâmplări din timpul unui război despre care văzusem imagini
doar în filme.Îl ascultam și-mi părea că sunt la o oră de istorie,dar altfel de
istorie-adevărată,povestită de un om ce văzuse și trăise printre gloanțe,își
îngropase prietenii,se târâse pe pământ,se ascunsese după stânci,își lua putere
din apa vie a izvoarelor.Nu mi-am dat seama când am adormit,m-a trezit glasul
bunicului care-i ura sănătate omului cu părul alb și care a dispărut ca o
nălucă în verdele unor arbori.
Călătoria cu trenul mi-a dăruit o poveste straşnică,
vorbe memorabile, pe care nu le voi uita pentru poezia şi miezul şi rostul din
ele. Am înțeles de ce-mi spune bunicul că oamenii adoră să povestească despre
ei, să spună celorlalţi tot felul de întâmplări, vesele sau triste, aşa cum e
alcătuită viaţa fiecăruia. Iar eu ador să ascult.
Şi iată cum într-un tren
totul poate fi aranjat pentru poveşti de spus şi de ascultat.
(compunere publicată pe 26 iunie 2021 )
