E iarnă… și noapte, și
ninge și ninge….
Îmi înalț privirea spre cenușa norilor și
caut luna și stelele și nu văd decât…un
dans al unor rochii de bal ireal,ce se-nvolburează și aleargă amețitor spre
nicăieri.Unde ești albastrule cu luminile calde?
Simt aici, cum timpul aleargă presărând fluturi
albi înghețați pe pământul gol și trist străjuit de copacii singuratici
desfrunziți.
Simt și văd clopoțeii din crengile înghețate
stârniți de aripile îngerilor ce trimit pe pământ fulgii-steluțe.
Iarna este castelana care-și pudrează fața cu
zapadă și se oglindește în soarele rotund și palid.
O pasăre coborâtă din cenușiul ceresc pare o
săgeată neagră,ca un vis,ca o iluzie,iar țipătul ei ascuțit caută un adăpost în
crengile goale ale copacilor cutreierați de viscol.
Tot e alb,pământul pare cufundat într-o mare de
zăpadă sclipitoare,câțiva pași ai unui călător
căutând caldura unei case-sunt singurele urme de viață.
Zilele scurte sunt tăcute,iar nopțile lungi
și întunecoase sunt cutreierate de clopoțeii stârniți de fulgii zburători și
glasurile celor ce se pot bucura de albul-alb.Doar bradul se-mpodobește și,
cuminte, ascultă colindele lui Moș Crăciun și crede în veșnicie.
