,,Foiliță de sulcină,/Mureșule,apă lină,/Cine-o bea apă din tine,/Rămâie
străin ca mine./C-am băut și eu o dată Și-am rămas fără de tată./Am băut o dată
apă / Și-am rămas fără de maică /Și-am băut apă din flori /N-am nici frați
,n-am nici surori/.....este o doină de singurătate,de jale,de înstrăinare
pentru nenorocul cu care un om s-a născut.
Poezia debutează
cu o adresare directă către apa Mureșului,singura martoră a nefericirii în care
trăiește. Epitetul,,apă lină exprimă starea de liniște a naturii în
contrast cu zbuciumul sufletesc a omului,monologul seamănă a blestem
,,cine-o bea apă din tine /Rămâie străin
ca mine”.Repetiția verbului la trecut,,am băut”,am rămas” exprimă
regretul amarnic pentru nesăbuința de a se înfrupta din apa veșniciei: a
Mureșului,din roua florilor,din picăturile brazilor.Enumerarea ființelor
dragi care i-au fost răpite de soarta nemiloasă e copleșitoare,îl
îngenunchează,îi amărăște sufletul greu încercat. Dispariția celor dragi: părinți,frați,surori
îl face să creadă în ursita potrivnică.
E conștient că a fost ocolit de noroc,singurul dar primit a fost
,,necazul”,antiteza pe care o crează versurile din partea a doua a
doinei îl arată pe om însingurat: toți au primit noroc, el,nefericitul,numai
muncă,nu și răsplată. Versurile din final alcătuiesc o hiperbolă a nenorocului,este
umilit de greutatea ce apasă pe viața lui,a primit un car de dureri,de greutăți
pe care nu le va depăși niciodată: ,,Necazul când s-o-mpărțit/...La toți le-o
dat cu paharul,/Numai mie-mi da cu carul.”
Versurile scurte,rima împerecheată,simplitatea exprimării,persoana întâi
singular a eului liric,ce-și cântă legănat durerile în ritm trohaic aduc o notă
de compasiune pentru cei nefericiți și singuri,fără speranță.
Doina este expresia sufletului
romanesc,fiind cea mai veche specie a liricii populare și cea mai răspândită
creație populară.
