Un moş bătrân cu baba lui
Trăiau săraci ca vai-de-lume,
În adâncimea codrului.
Moşneagu-n-aştepta nimica,
El numai moartea şi-o dorea,
Dar baba ar fi vrut să aibă
Un suflet tânăr lângă ea.
„Să fie un copil cuminte,
Un căţeluş sau un pisoi,
Că vreau s-aud şi eu cum suflă
O altă viaţă lângă noi.”
Aşa ofta săraca babă,
Dar moşul nu mai vrea nimic:
„Ce-mi trebuie o grijă nouă?
Sunt prea bătrân şi prea calic.”
Dar domnul se-ndură de babă
Şi-un pui de cerb i-a dăruit.
Un pui de cerb, cu stea în frunte,
Gonit din codru şi rănit.
Săgeata-i străpunsese gâtul –
Din rană sângele-i curgea
Şi lacrimi mari picau din ochii
Frumoşi, rotunzi ca o mărgea.
L-a sărutat pe frunte moşul,
Miloasă, baba l-a spălat,
L-au îngrijit cu grijă mare
Şi cerbul mi l-au vindecat.
Era frumos şi blând săracul,
Zburda mereu din loc în loc,
Venise ca o vrajă nouă
De tinereţe şi noroc.
Întinereau văzând cu ochii
Moşneagul şi cu baba lui –
Şi se făcuse luminoasă
Întunecimea codrului.
Dar într-o zi trecu pe-acolo
Feciorul unui împărat
Cu ceata de curteni, cu arcuri
Şi cu ogarii la vânat.
„Dă-mi mie cerbul tău, bătrâne,
Îţi dau pe el tot ce doreşti”
„Nu pot, și de mi-ai da pe dânsul
Comorile împărăteşti”
„Te duc la curtea mea, moşnege,
Cu baba ta, vă fac boieri.
Dă-mi cerbul tău cu stea în frunte
Şi-ţi dau şi cinste, şi averi”
„Nu-mi trebuie averi şi cinste,
Sunt prea bătrân să le primesc ;
Dar dacă vrea să vină cerbul,
Eu bucuros vi-l dăruiesc.”
Atunci, minune fără seamăn,
Întreaga lume, ce văzu ?
Văzu cum cerbul dă din coarne
De parc-ar spune: „NU vreau, nu!
Nu vreau să vin la curtea voastră
(Deodată cerbul a vorbit):
-Tu mă doreşti ca o podoabă,
Ei, sufletul mi l-au dorit.
Tu m-ai rănit la vânătoare,
Ei rănile mi le-au legat.
În strălucirea curţii tale
Eu m-aş simţi încătuşat.
La curtea ta, aş fi o fiară,
O jucărie pentru proşti.
În viaţa lor sunt o lumină
Pe care tu n-ai s-o cunoşti.”
