Mergem încet pe malul unui râu și bunicul îmi spune că demult, când trăia
lângă pădurea copilăriei, simţea că vine primăvara înainte ca primii muguri să
se desfacă, şi cu mult înainte ca păsările să asurzească lumea întreagă, cu
bucuria sosirii lor. Era în aer un fel de sărbătoare, pe care nu ştia la
început cum s-o numească, dar care creştea de la o zi la alta, fiind tot mai
prezentă şi mai puternică. Semăna cu un curent uşor, care trecea printre
lucruri şi oameni şi-i prindea pe toţi într-o plasă colorată, diafană. Dimineţile
de-atunci erau mereu scăldate în lumină, iar când ploua, bucuria trezirii la
viaţă era multiplicată în fiecare picătură de apă care se scurgea în pământ.
După mirosul aspru şi măreţ al zăpezilor, primăvara venea ca o descătuşare a
simţurilor şi a stărilor nelămurite, străvezii. Și astfel,mirosurile,
gusturile şi culorile erau intens aşteptate, încercate şi trăite. Lumea întreagă
se făcea cunoscută dintr-o dată prin ele. Şi așa știa că vine primăvara după cum
miroseau dimineţile, şi nici nu se putea altfel, câtă vreme mai mereu el,copilul,
umbla pe-afară, fără graniţe şi oprelişti, fără teamă ori spaime. Îmi spune
cum știa toate cotloanele grădinii şi-ale pădurii din apropiere, cunoştea locul
în care creşteau brebeneii, dibuia tufele de ghiocei, aceia sălbatici, care
cresc numai în umbra pădurii, ghicea, după cum bătea soarele, unde au înmugurit
copacii.
Ascult și mă minunez,fiindcă eu nu prea simt când vine
primăvara. Văd că e primăvară când deja ea aproape că a trecut, văd pomii
înfloriţi când sunt aproape scuturaţi, descopăr culorile noi, proaspete, când
ele se scurg deja în auriul luminii de vară. E ciudat că nu urmăresc mugurii,
că nu tresar când se deschid primele frunze, că nu mă emoţionează primele
păsări venite de departe.În orașul meu, e un fel de încetineală, o întârziere,
care parcă mă împiedică să am simţurile treze atunci când trebuie, şi mă fac să
rămân parcă mereu în urmă.Să fiu numai eu de vină oare?
Primăvara orașului este mult mai modestă,îmi spune
bunicul.A! de aceea tresare el,bunicul, când vede o banală păpădie, ieşită
numai ea ştie cum, din asfaltul unui trotuar sau se înduioşează când vede câteva fire de iarbă şi
un fir de mac, semănat poate de păsări pe marginea unei alei.De aceea mă bucură și pe mine ciripitul păsărilor care
uneori reuşeşte să întreacă zgomotele oraşului. Sigur,încă mai putem descoperi
şi aici frumuseţea proaspătă a primăverii, pentru că sunt locuri în care se
ascunde întreaga măreţie a naturii, dar oricât ne-am strădui să fie altfel, ea
rămâne palidă, faţă de primăvara regală pe care a trăit-o bunicul la marginea
pădurii.
