PARALELA

Paralela

“Lacul” de Mihai Eminescu si “Melancolie” de Tudor Arghezi

Cele doua texte poetice “Lacul” de Mihai Eminescu si “Melancolie” de Tudor Arghezi au ca tema iubirea, mai ales chemarea si asteptarea iubitei in mijlocul naturii, din care nu poate lipsi lacul, un motiv specific operei eminesciene.

In opera argheziana, se contureaza doua atitudini  in trairea sentimentului de dragoste: una de reticenta, de amanare a clipei erotice (poeziile Melancolie, Creion (Obrajii tai mi-s dragi), alta de implinire erotica, care este urmarita si exprimata in ambianta universului casnic din care nu poate lipsi natura vegetala si animala, in toata bogatia, varietatea si splendoarea ei (poeziile Mireasa, Casnicie).

In ceea ce priveste poezia eminesciana si aici, tema iubirii apare sub doua ipostaze: de traire a sentimentului de iubire in mijlocul naturii ocrotitoare(poezia “Dorinta”) si alta de respingere a iubitei, cand tanarul traieste in lumea ideilor, a “cerurilor-nalte”(poezia “Floare albastra”).

Titlurile celor doua poezii sunt emblematice pentru operele artistilor.

 “Melancolie’ denumeste starea argheziana, care trece de la dorinta la refuzare, de la credinta la neincredere.      

Titlul ceilalte poezii „Lacul” numeşte simbolic cadrul naturii feerice, printr-unul din cele mai întâlnite elemente din lirica eminesciană, lacul. Toate celelalte elemente care compun decorul în care urmează să se manifeste iubirea- trestiile, barca, luna, nuferii-  converg necontenit către lacul din mijlocul codrului. În viziunea lirică a lui Eminescu, apa este un element al vieţii, al profunzimii trăirilor interioare, sugerând intensitatea sentimentului de iubire ideală şi visul împlinirii acesteia în cadrul unei naturi feerice, ocrotitoare.

In poezia argheziana, iubirea este un sentiment protector, dus pana la extazul familiar, o necontenita chemare a iubitei, amanand intalnirea pentru a prelungi fericirea de care se simte cuprins, in care Arghezi presara ironii incantatoare:
"Si acum c-o vad venind
Pe poteca solitara,
De departe, simt un jind
Si-as dori sa mi se para." ("Melancolie")

In absenta iubitei dorinta de intalnire creste, pentru ca in prezenta ei, sa se reduca pana la disparitie.

Spre deosebire de poezia argheziana, in opera eminesciana, natura şi iubirea sunt temele preferate, ele găsindu-se mereu alăturate: unde este iubire, întotdeauna va fi o pădure care să ofere iubiţilor intimitate, vor fi stele, va fi luna.

      Compoziţional, poezia”LACUL” poate fi structurată pe două planuri, unul real, exterior, care cuprinde tabloul descriptiv al naturii şi altul ideal, interior, al visului de împlinire a iubirii absolute.  În amurgurile liniştite luna răsare permanent şi se reflectă dintotdeauna în apă. La acest eveniment diurn, de umbre şi lumini magice, participă întreaga imagine a lumii de deasupra prin oglindire. Tremurul apei este urmat de un tremur simetric al imaginii reflectateOglinzile preferate ale lui Eminescu sunt: lacul, izvorul, apa în general, dar şi luna, şi, desigur, oglinda propriu-zisă. În perioada iluziilor şi idealurilor tinereşti poetul s-a exprimat prin tonalităţi majore, culori vii şi lumini curate. Poezia tinereţii - tânjind după bucuria clipei de dragoste şi împlinirea iubirii desăvârşite - abundă de vegetaţie şi veşnice sclipiri de ape.Prezenţa constantă a apei în ipostaza de lac sau izvor este caracteristică acestei perioade.    Apa joacă un dublu rol în imagine:unul coloristic sprijinind jocul de valori plastice, plin de lucire fină şi tremurătoare în întunericul pădurii, şi unul sonor, de acompaniament al stărilor sufleteşti. Eul liric visează la împlinirea dragostei trăind momente de maximă intensitate a emoţiilor

Pronumele personal „ea” nu individualizează fiinţa iubită ci întăreşte valoarea de simbol a frumuseţii feminine întruchipată de cea care este aşteptată să răsară misterioasă din trestii ca o minune a apelor. Visul este întrerupt brusc, la fel şi discursul liric, iar vraja aşteptării se risipeşte. Suferinţa este cu atât mai mare cu cât lacul şi cerul rămân neschimbate. Iluzia iubirii nu se produce. Cu toate acestea, peisajul rămâne şi este perceput acelaşi (lacul este tot albastru, încărcat cu nuferi galbeni), versurile degajând seninătate şi resemnare.

In poezia argheziana, lacul nu este un motiv atat de des intalnit, el fiind doar un punct de referinta, un loc de intalnire, la ceasul inserarii:

 „Am luat ceasul de-ntalnire
Cand se tulbura-n fund lacul
Si-n perdeaua lui subtire
Isi petrece steaua acul.”

            Pentru Arghezi exista timpul pe care il deosebim cu totii, dar si legatura variabila a orelor intre ele, timpul ceasurilor luate in parte:

 “Cata vreme n-a venit
M-am uitat cu dor in zare.
Orele si-au impletit
Firul lor cu firul mare.”

La nivel stilistic, se remarca epitetul sugestiv “poteca solitara” in poezia “Melancolie”. Spre deosebire de aceasta, in poezia eminesciana, inversiunile întâlnite atrag atenţia asupra principalelor componente ale peisajului: lacul, codru, nuferii, barca. Folosind personificarea se stabileşte o relaţie între natură şi sentimentele poetului. Epitetele cromatice înviorează peisajul prin petele de culoare şi corespund stării sufleteşti, de încântare în faţa creaţiilor naturii, de plenitudine.